Alessia Mara Velș (n. 23 noiembrie 2004, București) este studentă la Facultatea de Litere. Teza ei de licență aflată în lucru, Fenomenologia Eșecului în Literatura Română Postcomunistă: Mircea Cărtărescu și Lavinia Braniște analizează mecanismele psihosociale ale eșecului ca instrument de emancipare subalternă, folosind cadrul teoretic al lui Lauren Berlant (Cruel Optimism) și Sara Ahmed (The Promise of Happiness).
A colaborat cu Centrul de Lingvistică Computațională cu privire la conceptul de „scriere somatografică”, o teorie despre corp ca palimpsest al traumelor colective. Obsesia ei pentru coliziunea dintre corpul biologic și structurile tehnologice urmează să fie evidențiată într‑un eseu care pune în scenă memoria corpului ca arhivă istorică. Cercetarea cristalizează tranziția literaturii românești către o paradigmă post‑antropocentrică, unde tehnologia nu e doar cadru, ci agent narativ.
A inițiat conceptul de „arheologie afectivă”, o abordare transdisciplinară ce aplică teoriile lui Pierre Nora despre locurile de memorie (les lieux de mémoire) pe structuri narative non‑liniare, cu intenția redefinirii canoanelor estetice pentru o nouă ecologie a atenției.
Pregătește un roman experimental despre amnezia colectivă, Arhiva de sticlă, unde testează o naratologie hibridă între text, cod QR și instalație audio.
Laurențiu Dulman: Salut, Alessia! Cum‑necum, Vasile Leac, creatorul deja celebrei edituri Fantomas, a primit un document din viitor. Mai exact, din anul 2174, când omul va fi colonizat Marte și va fi înființat Muzeul Istoriilor Personale, dedicat conștientizării culturii umane cu ajutorul inteligenței artificiale.
În acest muzeu, aproximativ o sută de subiecți umanoizi (androizi) închiși în celule de sticlă vor fi programați de operatorii lor să spună vizitatorilor o narațiuni bazate pe amintirile unor oameni din secolele trecute. Poate nu doar întâmplarea face ca tu să fii una dintre persoanele ale căror amintiri vor fi implantate androizilor din Muzeu în 2174. Arhiva Famen – documentul transformat de editorul Leac în carte – e alcătuită din consemnări ale textelor produse de androida cu numele și amintirile tale, Alessia Mara Velș, și din observații făcute pe marginea lor de operatorii Muzeului.
Pentru început, spune‑mi, te rog, cum ai primit vestea că arhiva vieții tale mentale a fost aleasă de oamenii viitorului ca model pentru una dintre androidele Muzeului. Și ce raporturi simți că există între viața ta interioară și cea a dublurii tale, Alessia Mara Velș din 2174?
Alessia Mara Velș: Hai să încep așa: aș vrea ca oamenii viitorului din anul 2174 sau, și mai bine, din 3174, să știe că, de câte ori intru pe rețelele sociale, mă apucă o stare intensă de dezgust amestecat cu anxietate știind că zilnic găsesc mesaje de împerechere de la bărbații speciei doar pentru că au văzut fotografiile unei femei tinere care le‑a aprins imaginația erotică. Și da, îmi doresc ca această arhivă a rușinii să fie selectată printre celelalte și să fie baza unor lecții elementare de empatie și căire.
Acum, că am clarificat acest aspect, aș vrea, dacă‑mi permiți, să fac o scurtă istorie a apariției volumului, pe de‑o parte pentru că e vorba și de editură, ocazie cu care îi mulțumesc lui Vasile Leac pentru răspunsul prompt (de fapt, pur și simplu pentru că mi‑a răspuns), iar pe de altă parte pentru că am văzut deja că volumului i s‑a lipit eticheta asta de SF, pe care aș vrea, dacă nu s‑o combat, atunci s‑o expediez într‑un plan secundar.
Inițial, a existat doar discursul principal (eu așa îi spun), încărcat de experiențe și trăiri personale – mai simplu, viața unei tinere femei singure care își consumă singurătatea. I‑am arătat apoi unei prietene scriitoare manuscrisul și mi‑a spus că se simte lipsa unei rupturi, ceva care să anime discursul care altfel tindea să devină monoton. N‑am știut cum aș putea face asta, dar mi‑am adus aminte că, în timp ce scriam, eram preocupată de felul în care alegi cuvintele prin care te raportezi la traumă, de modul în care lucrezi cu limbajul. M‑am întrebat dacă această alegere este de natură să dezvăluie faptele, adică să vindece prin expunere, sau să le metamorfozeze narativ până la stadiul în care nu mai sunt recunoscute, deci să le repudieze și să le reprime.
Mai plutea și umbra unei întrebări simple: ce va rămâne din toate poveștile noastre când le vom privi după mult timp, de departe? Mă rog, aș putea să continui pe tema asta la infinit, pentru că mă pasionează mecanismele psihosociale ale eșecului, dar mă interesează și partea teoretică a hermeneuticii discursului feminist. Pe scurt, nu am găsit răspunsul, dar am găsit o cale de obiectivizare care și fragmentează discursul, dar îl și plasează în viitor, la distanță de evenimentele inițiale, deci îl supune unui context diferit și îl trece prin filtrele de înțelegere ale unor entități lipsite de prejudecăți emoționale, adică unei interpretări genuin‑naive care îi poate multiplica nuanțele. Mă uitam odată la videoclipul de la All is full of love de Björk și m‑am gândit, sigur, roboți, e cel mai la îndemână, de ce nu? S‑ar putea să meargă.
Laurențiu: Textele androidei care‑ți va purta numele în viitor au o evidentă structură poetică și, în același timp, chestionează radical natura poeticului. Ba mai mult, într‑un loc din arhiva Famen, androida Alesai Mara Velș spune: Misiunea mea este să contest realitatea. Care crezi că e sursa acestei contestări? Ce respinge androida din praxisul poetic așa cum îl știm azi? Și ce anume din realitate o nemulțumește cel mai mult?
Alessia Mara: E foarte bine să chestionăm și realitatea, și poeticul. De fapt, e bine să chestionăm totul. Eu fac asta din nesiguranță, dar și ca mijloc de a înțelege lumea. Sigur că aș vrea să mă raportez și la felul în care o înțeleg alții, iar aici trebuie să deschid o paranteză: am ezitat în carte să aduc mulțumiri scriitoarelor fără a căror muncă literară acest volum nu ar fi fost posibil, pentru că nu am vrut să capitalizez și să parazitez cu cartea mea efortul lor, dar nici n‑aș vrea să se creadă că nu‑s recunoscătoare. Așa că revin la ele cu această ocazie și direcționez toată recunoștința, aprecierea și afecțiunea către scriitoarele Ágnes Kali, Cătălina Stanislav, Anastasia Gavrilovici, Sașa Zare, Lavinia Braniște, a căror influență cred că e vizibilă în text, pentru că am empatizat cu modul lor de a se raporta la realitate și m‑au ajutat s‑o înțeleg mai bine.
Revenind la întrebare, cred că sursa contestării este toată această arhivă a traumelor și anxietăților pe care o purtăm cu noi în permanență și care are un impact puternic asupra deciziilor noastre, asupra a ceea ce suntem sau devenim. O arhivă care ne induce prejudecăți, care ne constrânge să facem lucrurile într‑un anumit fel doar pentru că așa se obișnuiește sau pentru că așa procedează majoritatea și așa mai departe. Contestarea realității opresive a inegalităților și exploatării e însăși natura poeticului.
Ce contest prin acest volum este natura tranzacțională a realității capitaliste și, la o scară mai mică (implicit), natura tranzacțională a lumii literare (motiv pentru care, iată, volumul își conține propria cronică). Dincolo de asta, volumul e, concomitent, refugiu & terapie, un refuz al șabloanelor impuse de o societate cu valori capitaliste (se înțelege c‑o spun în cel mai negativ sens) și afirmarea unei periferii care nu doar simulează umanul, ci îl (re)afirmă. Și cred că nu se mai poate face asta fără simulacru și ipocrizie decât dacă iei toate noțiunile și le teoretizezi de la zero, ca și cum nu ai ști nimic despre ele, pentru că informația existentă este coruptă – deci doar dacă o faci din afara umanului, ca o extraterestră.
Laurențiu: Multe dintre textele androidei se referă la traumele ei și la modalitățile prin care încearcă să le depășească. (Ultima dată când mi‑am văzut tatăl i‑am promis / că voi fi cuminte și nu am fost cuminte. / Dar și el a spus că se întoarce și nu s‑a mai întors.) Narațiunea pe care o alcătuiesc aceste texte pare să fie un vast mecanism de coping. Care e raportul dintre limbaj și agresivitate? Și poate scrisul să contribuie la depășirea traumelor? Pentru că de multe ori androida Velș vorbește despre puterile ei de a gestiona experiențele traumatizante: Am această putere de a prelucra răul sau Am această putere de a sfida entropia.
Alessia Mara: Sunt mai multe întrebări aici, dar și mai multe variante de răspuns. În legătură cu relația dintre agresivitate și limbaj, cred că limbajul este un modulator al agresivității, adică poate amplifica sau declanșa agresivitatea la fel de bine cum o poate atenua sau reconfigura. În ce mă privește, prețuiesc mult utilizarea limbajului în mod terapeutic și da, cred că acesta a fost rolul lui principal, de depășire a traumei sau mai degrabă de atenuare. Adică o formă de a exersa anduranța prin limbaj, deci prin repetiție. Am vrut să dau o formă acelor gânduri pornite din evenimente traumatizante care, mi‑am dat seama, devin mai înspăimântătoare atunci când sunt doar aproximate și intuite – deci am vrut să le formulez pentru a mă putea confrunta cu ele.
Întrebarea care mi s‑a părut esențială a fost nu ce face scrisul, ci mai degrabă cum o face. Mecanismele de depășire a traumei sunt, de regulă, simple: distanțare, disociere, abstractizare, narativizare, reinterpretare. Într‑un fel, cartea asimilează toate aceste mecanisme: o poveste sentimentală a unei femei tinere care își consumă singurătatea conducând spre mare și proiectându‑și forța de a prelucra răul într‑o comparație permanentă cu turbinele eoliene care se înalță din valuri – și toată povestea este supusă interpretării unor androizi, la mai mult de o sută de ani în viitor. Asta este, pe scurt, povestea din Famen.
Iar povestea acelui „cum” este povestea limbajului cărții. Mi s‑a părut interesant să amestec limbajul „arheologiei afective” (care este la propriu arheologie, pentru că operatorii androizi din viitor privesc discursul Alessiei ca pe o relicvă) cu limbajul tehnic teoretic pe care îl exersam în facultate sau în experimentele cu inteligența artificială pe care le‑am făcut cu elevi de liceu. Puterea mea de a prelucra răul stă în limbaj. Folosesc limbajul mai întâi pentru a descompune tot acest rău în fragmente mai mici, apoi pentru a‑i da concretețe ca să‑l pot demola.
Laurențiu: Operatorii au hotărât să comenteze și să deconstruiască textele generate de androida Alessia Mara Velș cu ajutorul unei bibliografii contemporane cu tine, Alessia din prezent. Operatorii au decis, se pare, că viața interioară a omului la o anumită vârstă culturală (în speță, la începutul mileniul 3) poate fi înțeleasă cel mai bine cu instrumentele teoretice și filozofice elaborate în timpul vârstei respective. Ce raport ți se pare că întrețin însemnările operatorilor din Muzeu cu textele produse de androidă? Și care crezi că e funcția acestor însemări? Ai simțit cumva că natura textelor generate de androida Velș se schimbă în funcție de teoretizările operatorilor?
Alessia Mara: Da, referințele sunt cele disponibile la momentul discursului, dar e așa din cauză că nu puteam anticipa bibliografii viitoare – duceam totul în derizoriu dacă aș fi adăugat încă o sursă de SF și se pierdea orice fel de credibilitate. Cred că funcția observațiilor făcute de operatori (textul secundar, cum îi spun eu) este să facă o sinteză a mecanismelor de gestionare a traumelor într‑un limbaj pe care îl putem asimila inteligenței artificiale. E parte a unui proiect pe care l‑am făcut cu elevi de clasa a zecea la niște ore de practică. Am văzut că ei veneau cu teme rezolvate cu ajutorul inteligenței artificiale și am încercat să nu le refuz metoda, ci să o integrez într‑un experiment mai vast. Le‑am propus fragmente de poezii din programă și am făcut două fișe: una cu părerea lor despre texte, alta cu comentariul inteligenței artificiale referitor la ele.
Am strâns toate aceste observații într‑o lucrare care se numește Memoria corpului ca arhivă istorică și îți spun sincer că am fost tentată s‑o public chiar în locul lui Famen, dar a fi fost cam excentric. În schimb, m‑a ajutat să asamblez această structură de discurs poetic fragmentat de observații ale operatorilor. M‑am gândit că „metoda” ar putea să lucreze pe două niveluri: unul al distanțării de traumă și de obiectivare (să analizezi povestea și trăirile unei tinere femei prin intermediul unor entități non‑biologice care lucrează pe baza inteligenței artificiale, gen androizi) și altul al umplerii vidului critic cu o hermeneutică a textului poetic – pe care, iată, am constituit‑o ca discurs subsecvent textului însuși.
Laurențiu: Întâmplarea face ca tu, Alessia Mara Velș din prezent, să fii la rândul tău scriitoare și teoreticiană literară. Spune‑mi, te rog, în ce constau „scrierea somatografică” și „arheologia afectivă” (două abordări în care ești specialistă) și care e miza teoretico‑afectivă a romanului la care înțeleg că lucrezi acum, Arhiva de sticlă.
Alessia Mara: E prea devreme să fiu specialistă în ceva. Specialitatea mea este momentan să greșesc în mai multe feluri, dar face parte din procesul de învățare care nu cred că se va termina vreodată, deci iată o specialitate care își conține partea ei de resemnare.
Scrierea somatografică e una dintre obsesiile mele legate de corp și de mișcările lui în raport cu istoria traumatică. Am o relație complicată cu corpul meu, uneori mi se pare un loc familiar, alteori unul străin. Când mi se pare străin, îl asociez mai mult cu elementele reziduale ale unor evenimente din trecut care (încă) își fac simțită prezența sau cu o istorie colectivă pe care încerc s‑o investighez. Nu e vorba de vreo fază puberă de autocunoaștere, ci de o apropiere sau distanțare dictate, cum spuneam, de această memorie a traumei. Sunt științe care studiază aceste noțiuni nu doar la nivel de individ, ci mai ales de grup – cercetări antropologice, studii comparative ale mișcării umane în diferite culturi –, și asta e ce mă interesează și pe mine.
Iar Arhiva de sticlă e un proiect comun, o prostioară pornită în joacă cu un grup restrâns de prietene (sper să nu se supere că‑l descriu așa). Am și renunțat la acest titlu pentru că mi se pare cam prăfuit. Este o lucrare care analizează fragmente de opere literare sau melodii celebre prin prisma experiențelor personale. În compoziția ei intră coduri QR care duc la fragmente din cărți, texte scrise în comun despre contextul personal în care am asimilat diverse cărți și un fel de instalație audio relizată pornind de la filmulețe din arhiva personală în care discutăm împreună despre romane și volume de poezie, din care folosim doar sunetul, cărora le adăugăm secvențe de muzică prin care deturnăm aspectul lor de jurnal. Nu știu ce va ieși din toată povestea asta, senzația mea e că ajungem tot la un volum de poezie, dacă nu într‑o fundătură – vom vedea.
Legat de arheologia afectivă, punctul de plecare a fost în teoriile lui Pierre Nora despre locurile de memorie (les lieux de mémoire), adică entități materiale sau simbolice care devin puncte de referință pentru memoria colectivă și care pot fi fizice (monumente, muzee), culturale (ritualuri, simboluri) sau intelectuale (texte, concepte). Deci e vorba de o memorie instituționalizată care înlocuiește „memoria vie” (transmisă oral și organic) a societăților tradiționale. I‑am putea spune „memorie muzeificată”, dacă vrei, în sens modern alienant. Ce mă interesează e ultima parte, care ține de texte (cu accent pe textul literar), în contextul în care funcția socială a locurilor de memorie este de a se constitui într‑un instrument de construcție a narativului național. Probabil că e cel mai potrivit moment să intrăm în cercetarea aceasta – dată fiind capitalizarea locurilor de memorie literare în discursul suveranist, care ne bântuie –, pentru că astfel putem pune multe întrebări pentru o analiză a relației dintre memorie, identitate și putere.
Nu știu în ce măsură voi putea apropia toate aceste preocupări de literatură – nu am altă miză decât „să nu mă opresc niciodată”, vorba versului meu recurent din volum – dar dacă voi putea, o voi face.
