Alina Tofan este actriță și lucrează în sfera artelor contemporane, îmbinând diverse forme de art performance: film, teatru, dans, art‑terapie etc. A studiat actoria la UNATC „I.L. Caragiale”, a absolvit un master în psihodramă, iar în prezent este înscrisă la doctorat la UNArte, secția Arte Vizuale. Sfera ei de interes include diferitele tipuri de comunicare cu ajutorul simțurilor. Scopul ei este să exprime cât mai multe emoții prin intermediul corpului.
Co‑creatoare a Colectivului Plastic Art Performance, Alina a introdus conceptul de ecoperformance pe scena culturală românească în anul 2020. Colectivul ei artistic își propune reciclarea simbolică a risipei capitalismului, așa cum este resimțită ea în contextul cultural și social românesc începând din anii 1990 până în prezent, precum și o radiografie a distanței interpuse de filtrul consumului între oameni și mediul natural.
Într‑o lume în care știrile false circulă mai repede decât adevărul, iar algoritmii aleg ceea ce vedem, proiectul Fake News. Ghid de supraviețuire, inițiat de Alina, propune o abordare artistică și educativă a fenomenului, scopul fiind transformarea educației media într‑o experiență creativă și relevantă pentru tineri. Desfășurat în septembrie și octombrie 2025 la Mioveni, proiectul a oferit unui număr de peste 600 de tineri participarea la ateliere care au avut ca scop combaterea dezinformării și a consumerismului digital, folosind arta participativă, tehnologia și educația media ca instrumente de învățare activă.
Ionela Alexandra Barbu: Bună, Alina! Cum a luat naștere acest proiect și de unde a venit nevoia de a le vorbi elevilor despre fake news într‑un limbaj artistic?
Alina Tofan: Perioada alegerilor de anul trecut, frica reală în fața creșterii extremismului și radicalizarea cunoscuților sau a vecinilor mi‑au adus multă teamă, dar m‑au făcut și să‑mi îndrept atenția spre oamenii din jur care contribuie, de ani de zile, la înțelegerea și combaterea acestor fenomene. În iarna dificilă de anul trecut, am început să vorbim mai mult, să fim mai solidari. Atunci am devenit cu adevărat conștientă de cât de recunoscătoare le sunt, ca om, ca cetățeană a acestei țări, lui Matei Bărbulescu (jurnalist independent) și Dianei Păun (artistă vizuală), colegii mei de proiect, amândoi având perspective și acțiuni consecvente în această direcție, cu mult înainte ca extremismul și haosul să acapareze atenția colectivă.
Deoarece mereu mă ghidez după ideea că, dacă nu‑mi place ceva, aleg să schimb sau să transform nemulțumirea în ceva constructiv, am început să mă gândesc la acest proiect. Diana avusese deja la Berlin un proiect în care lucra pe tema intervenției fizice, folosind substanțe de curățare aplicate peste informație ca pe o metaforă pentru procesul de dezinformare. Pe mine mă preocupa felul în care, în spatele unor imagini menite să‑ți atragă privirea, se ascunde adesea un mecanism de colectare a datelor, de deturnare a atenției și, uneori, de încurajare a radicalizării. Mă enerva cum rețelele sociale, în special Facebook și TikTok, deveniseră, oficial și fără cale de întoarcere, spații ale dezbinării.
Acest proiect reflectă foarte clar cine sunt din punct de vedere artistic, pentru că se află la granița dintre educație audiovizuală, artă și jurnalism. Am lucrat în trecut destul de mult la radio, o perioadă scurtă pe știri, și de atunci port mereu cu mine ideea că a face artă este, în sine, un gest politic, o formă de activism. O formă de rebeliune, de rezistență și de reziliență. Direcția aceasta de lucru nu face decât să scoată mai bine la suprafață aceste convingeri personale și să arate, de fapt, cum arta poate funcționa ca un instrument de reacție și de construcție a unei conștiințe civice individuale și mai apoi, comune.
I.A.B.: De ce este important ca adolescenții să învețe să recunoască manipularea online și cum poate fi făcută această educație nu prin moralizări, ci prin curiozitate și experiment?
A.T.: Adolescenții de azi cresc într‑un mediu în care informația nu mai e doar consumată, ci și trăită. Manipularea informației din spațiul online – mai ales în social media –, prin algoritmi care promovează știri false și conținuturi emoționale distorsionate, amplificând ura, influențează felul în care trăim și cum va arăta lumea în viitor. Gândirea critică oferă libertate. Recunoașterea mecanismelor care manipulează oferă autonomie intelectuală, dar și emoțională.
Am observat în timpul atelierelor o tendință destul de pesimistă în rândul adolescenților, care nu au un orizont, nu își pot imagina viitorul ca pe un loc unde își pot împlini visurile. E foarte trist și cred că se datorează, în mare parte, perspectivelor și narațiunilor fataliste promovate în spațiul public. E nevoie ca tot ce le spunem să fie însoțit de mesajul că avem încredere în viitor și că fiecare acțiune, fiecare gând, fiecare atitudine modelează acest viitor.
Tinerii sunt curioși, vor să fie provocați intelectual. Sunt sătui să li se spună că generația lor nu e bună. Au nevoie de oameni care să aibă acces la lumea lor, care să aibă aceleași referințe pop‑culture. Sunt fataliști pentru că nu le stimulăm suficient curiozitatea. Am descoperit adolescenți sensibili, cu dorința de a se informa. Educația alternativă n‑ar trebui să fie atât de separată de școală, ci din contră, s‑o completeze. Informațiile simple, primite poate deja de la profesori și discutate apoi în programe educative alternative, sunt uneori mai ușor de asimilat atunci când cei cu care le discută nu sunt profesori, ci oameni care fac lucruri diferite.
I.A.B.: Cum arată, concret, un atelier de „supraviețuire informațională” și ce descoperă elevii atunci când încearcă să deconstruiască o știre falsă?
A.T.: Atelierele pe care le‑am organizat până acum au fost de educație audiovizuală (cele susținute de mine), de jurnalism și social media cu Matei Bărbulescu și „Adevărat sau fals” cu Diana. În cadrul atelierelor mele, au lucrat în echipe, iar miza a fost explicarea și înțelegerea unor concepte precum clickbait, propaganda, misinformation, disinformation, malinformation, fake news și bias. Am ales să folosesc termenii în limba engleză, unde sunt mult mai bine definiți și delimitați conceptual decât în limba română. Am explorat cum se construiesc știrile, cum comunică personaje inventate în funcție de poziționarea lor, cum își adaptează mesajul pentru radio, TV, presă scrisă, vlog, blog etc. Deși am abordat teme serioase, totul a fost interactiv, sub formă de joc.
I.A.B.: Care sunt cele mai frecvente reacții ale tinerilor când înțeleg cum funcționează reclamele targetate și algoritmii din social media?
A.T.: Cele mai frecvente reacții sunt de uimire combinată cu spulberarea încrederii depline în video‑urile de pe TikTok. Înainte de ateliere, mulți credeau un lucru pentru că ,,au zis mai mulți băieți pe TikTok”. Le prezint mereu perspectiva că e posibil să fie targetați și ca toți cei 3 băieți de pe TikTok să zică același lucru în mod coordonat.
După momentul de uimire, apare curiozitatea: mulți vor să experimenteze cum pot și ei „păcăli” algoritmul sau cum pot manipula adevărul în conținutul pe care îl creează (poze sau video). Unii tineri devin conștienți de cât de puțin control real au asupra propriului flux informațional. Pot apărea sentimente de neputință. Când înțeleg cum algoritmii personalizează realitatea pentru fiecare utilizator, mulți tineri devin mai puțin critici față de opiniile divergente ale altora și conștientizează că „trăim în bule diferite”, că nu vedem toți aceeași informație. De asta se și spune că lucrurile asupră cărora te concentrezi devin realitatea ta.
I.A.B.: Cum reușește arta, prin instalații, performance‑uri sau jocuri interactive, să traducă subiecte complexe precum manipularea, emoția sau atenția digitală?
A.T.: Arta are puterea de a traduce concepte și noțiuni abstracte, precum algortimi, cookies, ads etc., în emoții, gânduri și experiențe trăite. O instalație cu obiecte, sunete sau new media poate face vizibil un proces invizibil: felul în care datele noastre sunt colectate, cum suntem atrași de conținutul digital, cum se distorsionează adevărul prin repetiție vizuală. Am explorat toate aceste lucruri artistic și noi: Matei Bărbulescu, Diana Păun, Larisa Tofan, Ștefan Blănică, Marieke Lenee și cu mine.
Folosind diverse mijloace de expresie, arta noastră nu oferă răspunsuri, ci creează contexte de conștientizare, de stimulare a gândirii critice. Te face să reacționezi, să chestionezi, să te enervezi, să te îngrijorezi, menținând desigur o atmosferă atrăgătoare, care îți captează atenția. De exemplu, a fost interesant să creez un concept curatorial pentru colegii mei și să performez Cookies Ceremony – o intervenție performativă în care servesc publicul cu biscuiți și colectez diferite date despre participanți, pe modelul cookie‑urilor din lumea digitală. Acest gest aparent ludic este o reflecție asupra felului în care oferim informații personale fără a conștientiza consecințele.
I.A.B.: Cum pot schimba astfel de proiecte modul în care școlile abordează tema educației media?
A.T.: Am colaborat cu profesori foarte implicați, prezenți, care au participat și ei la ateliere. Unele școli abordează deja aceste teme în cluburile de jurnalism, la nivel de instituție. Am aflat cu ocazia atelierelor că școlile sunt interesate de educația media, că își doresc intervenții și colaborări de lungă durată.
Problema școlilor rămâne că au multe alte lucruri de făcut. Programele stufoase împiedică implicarea lor pe termen lung în mai multe proiecte, așa că școlile se pot implica doar pe perioade mai scurte. Noi am avut întâlniri cu profesori extraordinari, foarte faini și generoși, care ne‑au dat încredere că educația e pe mâini foarte bune. Sunt diferențe mari între cât de umani și calzi sunt mulți profesori azi, prin comparație cu experiențele noastre din școală și liceu. Sigur, altele și multe sunt problemele învățământului, dar nu îmi permit să le abordez eu.
Ce pot să spun e că și profesorii își doresc să învețe abordări noi. Pentru că, așa cum spuneam mai sus, există în rândul elevilor fascinația față de musafirul care vorbește despre lucruri noi și e în afara corpului didactic, pe care elevii îl cunosc deja, deci automat atenția e mai mare. Cred că astfel de proiecte pot stimula cooperările dintre școli și traineri / proiecte cultural‑educaționale. E nevoie de încredere de ambele părți, dar se poate. Nu mă așteptam să legăm amiciții cu toate doamnele profesoare pe care le‑am întâlnit și să ne rămână în suflet. Am fost plăcut surprinși.
I.A.B.: Poate cea mai importantă întrebare: cum ne putem transforma fiecare dintre noi, în viața de zi cu zi, din consumatori pasivi de informație în cititori atenți și conștienți?
A.T.: Punându‑ne întrebări, fiind curioși, încercând să înțelegem mai mult lumea în care trăim, prin deschidere față de oameni diferiți de noi, aflându‑le poveștile, motivațiile, aspirațiile. Fiind activi civic, citind, ascultând podcasturi pe diferite teme sociale. Și, cel mai important, prin respectul față de ceilalți și față de complexitatea lumii în care trăim.
