Dezontologia începe acolo unde imaginația încetează.
Dezontologia nu este o artă a gândirii – nu se naște din exercițiul semantic al verbului „a concepe”, ci din gestul primar al verbului „a face”; sau, mai degrabă, al verbului „a fi făcut”. Este un act, un spectacol fără spectatori, un reality show ontologic în care participanții sunt entități surde, mute, oarbe, imobile, inodore, incolore, transparente: absente.
Aceasta nu este o scenă, aceasta este o teatralitate a lipsei; o reprezentație a potențialului neactualizat, în care totul este simulacru fără substrat, o configurație de stări probabilistice în care substanța s-a dezintegrat lăsând locul unor fluctuații în vidul cuantic.
°) Dezontologia se înalță din colapsul funcției de undă a ființei.
Ființa, în sensul său tradițional, este supusă unui colaps ontologic care nu este altceva decât o reducție a posibilităților la un punct singular, o actualizare brutală a unui continuum nesfârșit de potențialități. Dezontologia însă, rezistă colapsului – ea este starea superpoziției perpetue, ceea ce persistă în ipostază de potențial nespecificat, refuzând orice decoerență susceptibilă să provoace o identitate ontologică.
°) Dezontologia este reprezentația lipsei de materialitate și locație.
Actanții ei sunt entități aflate în stare de inerție maximală, fără impuls sau vector direcțional, agățați de momentul zero al spațiu-timpului, labili și evanescenți ca niște fluctuații cuantice ale vidului, precum particule virtuale ce apar și dispar fără urmă.
°) Dezontologia este morfogenetica neființei.
Nu o ontogeneză, ci retromorfogeneză, o morfogeneză inversă, un proces de auto-anihilare creatoare, de dezanihilare, unde structurile emergente sunt doar modulații temporare ale absenței, noduri topologice ale non-formei înscrise într-un spațiu fractal al non-localității.
°) Dezontologia respinge sistematizarea ontică și discursul reprezentativ.
Nu este un sistem hermeneutic, ci o epistemă apofatică, în care discursul cedează în fața tăcerii fenomenale, iar sensul se volatilizează în diferențe și deferări ale diferanței (différance), fiind redus la un joc interminabil de trace-uri, ca în structura semiozei derridiene.
°) Dezontologia afirmă inexistența punctului fix – nucleul inexistenței.
Este o topologie a spațiilor goale, un studiu al nodurilor negre din care niciun flux nu se poate stabiliza, în care niciun punct nu devine centric, niciun vector nu este axial, iar toate relațiile sunt simultane și imateriale, precum în conceptele de intricare (entanglement) cuantică și non-localitate.
°) Dezontologia este, prin excelență, o estetică a insuficienței, o poetică a absenței ca formă primară.
Este o arhitectură a vidului ca structură primară, în care fiecare „gol” nu este simplă privare de conținut, ci un câmp morfogenetic primordial, un spațiu cuantic de potențialitate pură, un fundal nefinisabil pe suprafața căruia se manifestă doar temporar, în licăriri fractale, fenomenele.
°) Dezontologia este o etică a incertitudinii fundamentale, a lipsei de fundament.
Într-un univers în care principiul incertitudinii nu este o limită, ci o condiție ontologică, etica dezontologică nu impune reguli, ci împinge la gestionarea relațiilor emergente cu atenție sporită la instabilitatea și fragilitatea formelor efemere.
°) Dezontologia începe acolo unde se oprește imaginația.
Când toate modele conceptuale, toate simulările matematice și toate proiecțiile hermeneutice devin insuficiente, când limitele cunoașterii se supraîncălzesc și explodează în singularități epistemice, atunci & acolo începe dezontologia. Nu ca recurs la obscur, ci ca acceptare lucidă a limitelor și a vacuității ontologice.
***
| Ființa nu trebuie apărată: nu există substanță.
| Sensul nu trebuie descoperit: nu există centru.
| Golul nu poate fi umplut.
Există doar un flux inexorabil de neactualizări, o performanță continuă a ceea ce nu poate fi definit.
Dezontologia: dramaturgia insuportabilă a unei prezențe fără prezență, a unei ființe fără ființă – un experiment în non-localitatea ontologică.
