Anelise Sălan este doctorandă în Științele Comunicării la Universitatea București. După o experiență de 12 ani în televiziune la PRO TV (asistentă de emisie pentru Ora 7 Bună dimineața, editoare & producătoare a emisiunii Bucătăria lui Radu Anton Roman și realizatoare a emisiunii Descoperă România), s-a concentrat pe producția video și documentar. Recent a câștigat bursa de jurnalism Superscrieri – Friedrich-Naumann pe tema „Drepturile omului: parteneriat civil”.
A realizat scurtmetraje și mediumetraje documentare: Când mintea zboară (Mențiune la Festivalul Filmul de Piatra, 2024), Bat-o frica (cea mai bună regie & imagine, Rroma International Film Festival 2024 / Mențiune la Festivalul Filmul de Piatra, 2022), Telecorona (selecționat la Festivalul Filmul de Piatra, Festivalul Metropolis și Lisbon International Film Festival 2021), Estera (Cel mai bun documentar la Aristoteles Workshop 2018, selectat la Filmul de Piatra, 2019) și a coregizat Să nu mor în vis (selectat la Women Film Festival, Philadelphia, și la Festivalul de Film Etnografic de la Freiburg, Germania). Este, de asemenea, antreprenoare culturală și organizează ateliere educativ-creative pentru tineri și copii din comunități vulnerabile.
Laurențiu Dulman: Bună, Anelise! Anul trecut, ai debutat în lungmetraj cu documentarul Interzis, care a avut premiera internațională la Astra Film Festival și care acum rulează la Cinema Muzeul Țăranului și la Cinema Union. Filmul are un focus dublu: pe de-o parte e despre relația cu partenera ta, iar pe de alta, despre tergiversarea adoptării unei legi care să permită parteneriatul civil în România. Cum te-ai hotărât să faci filmul?
Anelise Sălan: Inițial, am vrut să documentez jurnalistic ceea ce se anunța o inițiativă istorică pentru România. Apoi, partenera mea de atunci a dorit să facem parte din cazul pregătit de Asociația ACCEPT pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului și ne-am gândit că le vom combina cu succes. Primul scenariu gândit pentru documentar aborda poveștile altor cupluri și urma să se concentreze mai ales pe procedurile legale.
După câteva experiențe la stările civile de la Cernica și de la câteva sectoare din București, am înțeles că e nevoie de o altă abordare. Și pentru că am foarte mare încredere în intimate storytelling (pe care de altfel îl și studiez la doctorat), mi-am propus să fac acest experiment destul de riscant. Am încercat să răspund cu un film sensibil și onest despre relația noastră unor reacții vehemente de respingere ale funcționarilor publici, care probabil sunt reprezentative pentru multe procente din populația României.
L.D.: Un detaliu șocant pentru mine a fost să aflu că în Codul Civil e stipulat nu doar că, în România, căsătoria înseamnă uniunea dintre un bărbat și o femeie, dar se și precizează că este interzisă uniunea matrimonială între persoane de același sex, lucru care din câte înțeleg, e unic în întreg Codul – nu se mai interzice nimic altceva. Probabil de aici și reacția furibundă a funcționarei de la starea civilă atunci când ați mers să înregistrați actele de căsătorie. Al doilea lucru șocant e că numele voastre, al cuplurilor de același sex care ați mers să vă depuneți actele la starea civilă, au ajuns la… poliție. Cum de s-a întâmplat asta? Și ce consecințe a avut asupra cuplului vostru?
A.S.: Același șoc l-am avut și eu: de aceea am decis ca numele filmului să fie Interzis. Da, într-adevăr, este singura interdicție directă și explicită din Codul Civil. Însă Constituția, când se referă la căsătoria pe care se întemeiază familia, folosește formularea uniunea „între soți”, ceea ce ne oferă o portiță legală. Tocmai de asta Referendumul pentru Familia Tradițională s-a chinuit să schimbe definiția familiei din Constituție. Mai precis să înlocuiască „soți” cu „un bărbat și o femeie”.
Reacția funcționarei este exagerată pentru că ea refuză un drept legiferat al oricărui cetățean al țării de a depune o cerere și a-i fi înregistrată. Indiferent ce subiect are cererea. Ea trebuie să primească un număr de înregistrare și un răspuns. Noi nu i-am cerut ei să ne aprobe căsătoria, ci să ne primească hârtia și s-o înregistreze.
Legat de al doilea șoc, da, statul român a încălcat angajamentul de confidențialitate pe care și l-a asumat prin contract. A fost o încercare fățișă de intimidare, iar Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a fost informată referitor la acest lucru. Cu alte cuvinte, statul român nu a jucat corect, dar asta nu e o surpriză pentru mine. În schimb a fost o lovitură în stomac pentru partenera mea de atunci, care a adâncit problemele dintre noi și a dus la o stare de tensiune care ulterior s-a finalizat cu ruptura cuplului.
L.D.: În scena în care stați de vorbă despre șansele ca parteneriatul să devină o realitate, mama ta îți spune cu amărăciune: „Nu vă faceți iluzii, că nu se va întâmpla nimic.” Scena e filmată în 2020 și iată că cinci ani mai târziu, deși s-a tot discutat despre parteneriat, tot nu-l avem. Mai speri că se va rezolva în viitorul apropiat? De ce crezi că durează așa mult?
A.S.: E foarte simplu: ce politician sau partid ar avea curajul să-și asume o astfel de decizie nepopulară, să supere electoratul tradiționalist și mai ales conducerea Bisericii Ortodoxe Române? Așteptăm cu toții acea persoană curajoasă și responsabilă care să facă acest pas. Articolul 200 din Codul Penal, cel care incrimina relațiile homsexuale, a fost abrogat abia în 2001, în urma presiunilor internaționale.
Așa se va întâmpla și cu parteneriatul civil. Pierzând la CEDO în 2023, România va fi obligată să adopte legislația care asigură recunoaștere și protecție pentru cuplurile de același sex. Înainte de alegerile din noiembrie, aveam mai multe speranțe. După epopeea electorală de jumătate de an, în care discursul urii împotriva persoanelor LGBTQ+ a revenit pe buzele politicienilor și în societate, mi-am cam pierdut din optimism.
L.D.: Cum i-ai explica nevoia de parteneriat civil cuiva care nu înțelege care e miza? De ce e important pentru tine să poți fi într-un cuplu recunoscut oficial de statul în care trăiești?
A.S : Sunt două perspective: una logistică, practică, cealaltă referitoare la statut. Prima se referă la posibilitatea de moștenire, la împărțirea asigurărilor de sănătate și de viață, precum și a altor bunuri comune, la posibilitatea vizitelor la spital sau la oferirea consimțământului în caz de intervenții de urgență, drept care este rezervat doar rudelor de gradul întâi.
A doua perspectivă, cea referitoare la statut, ține de acceptarea de către ceilalți a relației tale: dacă nu mai e în afara legii, devine mai digerabilă chiar și pentru cei care sunt împotrivă. Ar putea și părinții să nu mai fie rușinați că n‑au copii „așezați la casa lor” sau „intrați în rândul lumii”.
L.D.: Lucrezi la un nou proiect acum? Ai vrea să regizezi și ficțiune?
A.S.: Da, am început cel de-al doilea lungmetraj documentar, cu care deja am fost selectată la două workshopuri internaționale în care am dezvoltat și șlefuit ideea. N-aș divulga prea multe detalii, dar îmi doresc să îl finalizez mult mai repede decât pe primul.
Am scris după despărțire și un scenariu de scurtmetraj de ficțiune care pornește de la o întâmplare reală. Probabil că îl voi face, mai mult pentru că vreau să-mi încerc mâna ca directoare de imagine. Dar ficțiunea în film nu este ceva care să mă atragă în perioada asta, atlfel decât ca spectatoare.
L.D.: Mulțumesc, Anelise! Și succes!
