Susan Sontag, Despre femei, Tact, 2023
Traducere din limba engleză de Vasi Ciubotariu
Deși publicate inițial în perioada 1972‑1975, textele și interviul reunite în Despre femei abordează teme feministe care sunt foarte relevante pentru societatea românească actuală, îndeosebi în contextul recrudescenței ideologiilor totalitare. Romancieră, critic de artă, editorialistă și regizoare de film, Susan Sontag (1933‑2004) e cunoscută mai ales pentru volumele ei de eseuri Împotriva interpretării (Against interpretation, 1966) și Despre fotografie (On Photography, 1977).
Pe lângă articole despre problematica feministă, Despre femei cuprinde și reflecții pe marginea unor teme precum fascinația față de fascism și reabilitarea artiștilor colaboraționiști pe baza autonomiei estetice. De exemplu, în eseul „Fascinantul fascism” (1975), Sontag începe prin a analiza subordonarea artei față de politic, dând exemplul realismului socialist, care a suprimat autonomia esteticului, generând o artă șablonardă și neatractivă, apoi descrie pe larg cazul lui Leni Riefenstahl, regizoare apropiată lui Hitler care a realizat documentarele propagandistice Triumful voinței (1934) și Olympia (1936). După război, Riefenstahl a beneficiat de un statut privilegiat, căpătat – culmea – inclusiv pe filieră feministă. În 1974, Riefenstahl, a publicat volumul ilustrat Ultimii Nuba (Die Nuba), care documentează viața unui trib pe cale de dispariție din Sudan, ai cărui membri fuseseră fotografiați de regizoare în ipostaze glorioase ce aminteau de soldații germani de la paradele naziste sau de sportivii de la Jocurile Olimpice din filmele ei interbelice.
În opinia lui Sontag, membrii tribului din Sudan au fost – paradoxal – „imortalizați” într‑un mod aseptic, în care de fapt este glorificată moartea: „Estetica fascistă include, depășind cu mult, celebrarea foarte specială a primitivului din Ultimii Nuba. Mai pe larg, ea decurge din (și justifică) preocuparea pentru situațiile de control, pentru comportamentul supus, pentru efortul extravagant și pentru suportarea durerii; ea susține două stări aparent opuse, egolatria și servitutea. Relațiile de dominare și de înrobire iau forma unui spectacol public glorios specific: masarea grupurilor de oameni; transformarea oamenilor în lucruri; multiplicarea sau replicarea lucrurilor; gruparea oamenilor/lucrurilor în jurul unei figuri sau al unei forțe conducătoare atotputernice și hipnotice.”
Un alt exemplu furnizat de Susan Sontag în privința stilului nazist propagat în cultura contemporană, de data asta în cea de masă, este broșura SS Regalia, care oferă publicului interesat de senzații tari, la un preț modic, fotografii cu detalii și accesorii ale uniformelor naziste. De aici, o întreagă serie de considerații despre fetișul uniformelor ca imagine a puterii și despre sado‑masochism, cu recuzita aferentă, venit tot pe această filieră. O observație interesantă făcută de Sontag e că liderii comuniști nu au fost și nu sunt deloc sexy, imaginea promovată de aceștia fiind mai degrabă una a sărăciei și a originii umile, pe când liderii fasciști apar ca o imagine, tot fabricată, a luxului, eleganței și erotismului.
Revenind la articolele care deschid volumul de față – „Dublul standard al îmbătrânirii”, „Lumea a treia a femeilor”, „Frumusețea femeii”, „Frumusețea” –, ele abordează stereotipurile și prejudecățile care grevează imaginea femeii în societate. Acestea le împiedică adesea să fie ele însele, să se simtă în largul lor, să aibă aceeași importanță în societate ca bărbații. Sontag vorbește pe larg despre importanța aspectului fizic pentru femei: pe măsură ce îmbătrânesc sau înaintează în vârstă, femeile intră într‑o concurență neloială cu bărbații, fiind supuse stresului de a se menține „veșnic tinere” – în acest fel, frumusețea femeilor este folosită ca mijloc de control.
Un mare merit al autoarei este poziția echilibrată în chestiunile sensibile pe care le discută: frumusețea îți poate oferi – o vreme – un privilegiu, pentru că poți să dobândești putere asupra celor din jur, dar, în cele din urmă, constituie și o sursă de umilire, pentru că este o rezervă extrem de volatilă. Reflecțiile ei mi‑au amintit de un film de anul trecut, Substanța (The Substance), regizat de Coralie Fargeant, în care e vorba exact despre obsesia femeilor pentru trup și frumusețe într‑o societate marcată până la saturație de imagine, consumerism și, mai ales, de ura de sine cauzată de nereușita de‑a se ridica la înălțimea acestui standard total nerealist – filmul redă toată această dinamică într‑un mod șocant, naturalist spre horror.
Sontag observă și că niciun regim politic, fie el de dreapta sau de stânga, nu a rezolvat problema poziției subalterne a femeilor în societate, deși stânga le‑a favorizat ocuparea mai multor locuri de muncă destinate în trecut exclusiv bărbaților. Însă ocuparea pieței de muncă într‑o măsură mai mare de către femei nu rezolvă fondul problemei. Câtă vreme într‑o comunitate eliberarea femeilor are loc paralel cu eliberarea bărbaților, asta va duce pe termen lung la perpetuarea acelorași concepții și poziții de putere. Femeile ar trebui să facă acest lucru separat, într‑o mișcare numai a lor, mai ales în plan cultural, poziționându‑se împotriva stereotipurilor care sunt greu de urnit.
Relevant în acest sens e un fragment din „Lumea a treia a femeilor” (1972), răspunsul ei la un chestionar referitor la feminism: „Dacă femeile se schimbă, bărbații vor fi forțați să se schimbe. Dar schimbările la bărbați nu se vor produce fără o rezistență considerabilă. […] În majoritatea țărilor, femeile deja pot vota, se pot înscrie la instituții de învățământ superior și li se permite să se pregătească profesional. În următorii douăzeci de ani, vor primi plată egală pentru muncă egală și li se va permite să dețină control real asupra propriilor corpuri (prin înlesnirea accesului la contraceptive și prin legalizarea avortului). Dar aceste concesii, oricât de dezirabile sunt, nu pun sub semnul întrebării atitudinile fundamentale care le mențin pe femei în poziția de cetățeni de mâna a doua și nici nu ating fundamentul privilegiilor masculine.”
Închei cu aceste predicții, întrebându‑mă în ce măsură sunt ele realizate pentru femei acum, în 2025, având în vedere tot peisajul politic și social local, dar și internațional. Poate că Sontag a fost prea optimistă, pentru că, după 50 de ani, avem de‑a face mai curând cu un regres – ale cărui cauze sunt complicate și multiple – în ce privește statutul femeii.
