În ecosistemul inflaționist al literaturii române contemporane, în care cantitatea (și nu neapărat calitatea) poeziei publicate este copleșitoare și limitează atenția pe care o putem acorda unui volum de poezie, în care capitalul simbolic al autorului este construit istoric (ca o arhivă a faptelor culturale, sociale sau politice), deci nu rezultat exclusiv al „operei”, și în care nominalizările la premii literare au devenit un surogat amăgitor al unui aparat critic de întâmpinare (aproape) inexistent, pare că debutanții sunt cei mai defavorizați.
Lipsite de potențial tranzacțional în absența unei opere care să limiteze riscurile unei posibile abordări critice (deci ignorate), dar îndrăznețe, proaspete și inovatoare în viziune, cu nimic mai prejos decât autoarele & autorii consacrați (dimpotrivă), cele trei voci poetice din acest interviu sunt alegerile mele subiective (nu singurele, ci un eșantion posibil pentru demersul care vizează debuturile ultimilor ani), menite să materializeze dorința mea de a îndrepta mai multă atenție către ele, de a le recunoaște munca & meritele, de a le încuraja să continue și, iată, de a le pune la dispoziție un spațiu unde să poată fi înregistrate și auzite.
Le mulțumesc foarte mult pentru răspunsuri & disponibilitate.
sanda / madam sandu / alexandru adam a publicat volumele stilizări, ap. (frACTalia, 2022: nominalizare Mihai Eminescu – Debut, nominalizare Z9 Debut, nominalizare Festivalul Național „George Bacovia” – Debut), b-c (frACTalia, 2024: nominalizare Gheorghe Iova – Textuare pentru experiment în literatură, nominalizare Observator Universitas), cât și poemul queer începe cu Palestina (2024, disponibil online). În prezent, lucrează la volumul POETICA III.
Izabel Marin este o autoare romă mixtă care a debutat cu volumul de poezie Noi ce suntem? (frACTalia, 2024). Volumul propune o critică anti-rasistă a lumii în care trăim și caută să facă vizibile unele dintre cele mai invizibilizate experiențe din societatea românească. În același timp, el răspunde la o istorie întreagă a scrisului despre mame – o invitație la ne gândi la mamele noastre cu empatie și înțelegere.
Daniela Vizireanu scrie poezie și este doctorandă la Facultatea de Litere a Universității din București. Este pasionată de studiile memoriale și de cinema. A debutat cu volumul de poezie nu va ajunge aici dispariția (Casa de Editură Max Blecher, 2025), care a obținut Premiul „Cartea de debut” acordat de Uniunea Scriitorilor din România.
Salut! Mulțumesc că ați acceptat să facem acest interviu. Mai întâi, o întrebare pentru toate trei: cum ați început să scrieți poezie și cum v‑ați hotărât să faceți pasul spre publicarea volumului de debut?
Izabel Marin: Am început să scriu poezie când eram foarte mică, nu știu câți ani aveam. Cred că la început era mai degrabă o joacă, eram curioasă dacă pot să obțin și eu ceva „remarcabil” fără să mă străduiesc. Bineînțeles, am fost dezamăgită când nu am reușit, dar cred că la un moment dat devenise o rutină să scriu. Oricum, mă hotărâsem de pe la nouă ani să devin scriitoare, chiar dacă nu știam în întregime ce înseamnă asta. Volumul de debut m‑am hotărât să‑l public pe la începutul lui 2023. A fost o decizie impulsivă, negândită, dar mă bucur că am ales editura frACTalia – aici am reușit să înțeleg că scrisul sincer nu poate fi impulsiv.
sanda / alexandru adam: Bună și mulțumesc pentru oportunitatea de a vorbi despre munca mea literară, lucru poate deseori trecut cu vederea la noi – mă refer la chestionarea demersurilor literare, mai ales ale persoanelor care debutează. În cazul meu, a trecut ceva timp, a trecut și un al doilea volum, și am trecut și de la alexandru adam la sanda – cu atât mai interesant pentru mine să răspund la întrebările tale.
Despre cum am început să scriu poate nu am ce să adaug care să merite menționat pe larg și care să difere de miturile generale al începuturilor oricui scrie. Evident, am început să scriu pentru că citeam, am citit de când mă știu, într‑un mod structurat și obsesiv – nu mi‑a zis nimeni cum să fac asta, poate a fost un refugiu care mi s‑a potrivit, poate a fost norocul de‑a avea cărți în casă sau poate doar o întâmplare. În orice caz, cred că asta i se întâmplă cui începe să scrie de copil: ajungi probabil să simți că ceva ce ai de exprimat – în linia lui Baldwin, ceva ce nici tu nu cunoști încă – poate fi exprimat doar în aceste limbi în care te retragi, așa că începi și tu să vorbești așa: mai bacovian, mai eminescian, mai vernian sau mai ca Mitru, mai magic sau mai științific, depinde.
Apoi a urmat o serie de încercări de integrare a mea în lumea adultă, adică am dat la facultate, m‑am mutat în alt oraș, în fine, mișcări de tranziție spre maturitate. Totul era teoretic pus la punct ca eu să ajung cineva respectabil. Mă rog, să n‑o lungesc, nu am ajuns. Am încercat și medicina și filozofia, evident le‑am integrat în mine, dar nu au putut să mă integreze în ele. Asta a coincis cu ce am perceput multă vreme drept anii mei întunecați. Erau de fapt anii copilăriei mele queer. Acum îi privesc cu drag: am fost puternică așa cum am putut și cum am știut mai bine. A urmat desigur adolescența queer – cu iubirea etc. – și, în sfârșit, descoperirea intimității. În această eră istorică a unei queerșe a apărut primul meu volum.
Deodată revenise interesul pentru lectură, deodată îmi venea iar să pun stiloul pe hârtie. De data asta însă cu diverse domenii integrate, cu multe eșuări, cu suferințe și extazuri queer, simțeam că am și ceva de zis. De data asta scrisul devenise cel obsesiv și structurat. Așa că am scris. Și am început iar pașii scrisului: am citit ce era deja în spațiul literar queer de la noi, am asimilat rapid partea asta, am pus la punct în mine ce teorii cunoșteam pe atunci, m‑am întrebat ce vreau să spun și ce trebuie spus, apoi m‑am lăsat să umplu aceste spații cu ce știam, cu ce trăiam.
Daniela Vizireanu: Am început să scriu prin 2016, în perioada liceului. Mă cuprinde puțin rușinea (și amuzamentul) când citesc poeziile din acea perioadă, când scrisul era un soi de debușeu în metafizic, un act foarte solitar și impresionist. Uitându‑mă peste ele, versurile mi se par un mixaj naiv & haotic între Eminescu & Bacovia. Și scriam mai ales în rimă. La facultate am luat contact cu poezia contemporană într‑un mod destul de perseverent, iar asta m‑a influențat să scriu din nou, ceva mai atent. Am început să merg la evenimente literare și lecturi publice, să intru în dialog cu alți autori. Astfel, scrisul a devenit mai dialogic, mai ancorat în lumea înconjurătoare și în tensiunile ei. Am început să‑l văd ca pe ceva care nu ține doar de interior și de inspirația momentului.
Cu privire la publicare, cred că mi‑am pus problema când mi‑am dat seama încotro se îndreaptă scrisul meu și că de fapt se îndreaptă înspre ceva, ce teme mă preocupă și cum le‑aș putea integra într‑o structură unitară. Deci volumul a fost o finalitate editorială firească pentru acești ani în care am scris.
Daniela, volumul tău de debut, nu va ajunge aici dispariția (Casa de Editură Max Blecher, 2025), are multă căldură și nostalgie. Este o alegere rară într‑o lume performativă, dar nu mai puțin lipsită de riscuri. Idealizarea lumii evocate – ca formă de protecție și de întoarcere într‑un spațiu sigur – poate crea un produs considerat convențional. Cum ai evitat această capcană și care sunt mizele tale în poezie?
Daniela Vizireanu: Mi‑am dorit să scriu despre copilărie fiindcă era tema care îmi plăcea cel mai mult și mi se părea puternică pentru scrisul meu literar. Mă pasionează studiile despre memoria culturală. La începutul anului trecut, am citit romanele lui W.G. Sebalt și m‑am îndrăgostit de scrisul lui. E fascinant modul în care îmbină arhiva cu povestea, felul în care dă seama de această încercare de a fi mereu cu un picior pe urmele istoriei sau maniera în care trecutul revine în moduri spectrale.
În volum am vrut să evit sau cel puțin să fiu atentă la dozajul idealizărilor și mitologizărilor excesive care sunt foarte contagioase și la îndemână când privești retrospectiv, mai ales când te gândești la copilărie, plus caracterul repetitiv pe care nu știu neapărat în ce măsură l‑am evitat – sau dacă am făcut‑o. Iar o grijă pe care o am de fiecare dată când scriu poezie e aceea de‑a o face într‑un mod tranzitiv și firesc, construind în același timp un al doilea strat – metaforic și reflexiv.
Izabel, volumul tău de debut, Noi ce suntem? (Fractalia, 2024) este un text manifest despre traumele colective și individuale ale fetelor și femeilor rome. Un text foarte necesar, cum nu mai întâlnim în literatura română. Ai simțit vreo presiune când l‑ai scris, fiind conștientă că vorbește în numele unei comunități, că are această responsabilitate de a reprezenta o întreagă categorie defavorizată? Cum îl percepi acum, după publicare, ca pe o voce a unui grup sau ca pe un act artistic intim, extrem de personal?
Izabel Marin: Am simțit presiune, da. Medeea Iancu îmi amintea și reamintea des că e un text care deschide alte drumuri și că e nevoie să mă gândesc la cititoare, nu doar la experiența cathartică pe care o trăiam scriind. Cumva, îmi văd cartea în ambele direcții, dar nu în sensul în care ea vorbește pentru un grup, ci în care vorbește cu și despre un grup despre niște experiențe atât de intime și personale încât e greu să nu discute despre ceva care există la nivel colectiv.
sanda / alexandru adam, volumul tău de debut, stilizări, ap. (Fractalia, 2022) este cel mai curajos și, poate, mai radical volum de poezie queer din literatura română. Este, în același timp, extrem de vocal și de critic când se raportează la normele literare și sociale, dar extrem de tandru și vulnerabil când se retrage în intimitate. Cum ai reușit să îmbini performativitatea cu autenticitatea și explorarea spațiului interior? Și care au fost riscurile la care te‑ai simțit expusă scriind acest volum?
sanda / alexandru adam: Mulțumesc! Debutul s‑a așezat în mine destul de bine, iar acum îmi e clar și din perspectiva de cititoare informată că era o încercare teribilă de a mă surprinde prin toate tehnicile pe care le aveam la dispoziție, de a obține instantanee ale mele, de a mă oferi mie întreagă, cu părți contradictorii, așa cum eram atunci. Dar mereu în același timp am vrut să utilizez această teribilă surprindere în scopul egal și concomitent de a oferi o istorie personală queer, care lipsea pentru mine în poezia de la noi. Și foarte bine că e teribil, foarte bine că e pornografic, vulgar, cu un sound nefinisat și scratchy – pentru mine așa sună un debut (cineva a zis că zgârie pe retină, unul dintre complimentele superbe, de altfel, pe care le‑am primit). Am tot auzit și opinii avizate de genul: dacă debutezi nepregătită, o să‑ți fie rușine mai târziu. Ce lipsă de perspectivă… De ce mi‑ar fi rușine de cine eram acum 4 ani? Cine scrie știe că nu există liste ale rușinii emise de consilii ale concurenței. În fine, să revin. Debutul e pentru mine exact ce trebuie: un debut nesimțit, teribil în încercarea de scriere a unei întregi poezii queer lipsă (erau totuși niște autorx fără care nu puteam scrie așa – menționez pe Maia Șerbănescu, Tudor Pop sau Iulia Militaru).
Așadar, da, e un volum curajos pentru că eram complet neîmpăcată cu ideea că nu avem o astfel de carte, și eram și complet nerușinată, nu știam deloc ce e aia lumea literară, de exemplu. A, și nu îmi păsa de niciun risc sau pericol. Cred că nu îmi pasă nici acum, dar, poate mai degrabă în registrul relațional, comunitar, ar fi iresponsabil să spun că nu am învățat să îmi pese. Ca volum al adolescenței mele queer, aș mai zice că e pentru mine un volum al contrapunctului intimitate / politic, ceva ce am depășit în al doilea volum, spre o tehnică polifonică mult mai interesantă sper eu, având și maturitatea punctelor de fugă. În fine, ce vreau să zic e că nu am simțit neapărat că performez (numai) în sens de experiment, am simțit că performez în sens de aducere a unei contribuții la o scenă literară anume. Cu autenticitatea nu prea operez, deci îi las să se ocupe de aspectul ăsta și de altele pe criticii literari – care trebuie să spun că în raport cu debutul m‑a dezamăgit imens. Eu chiar credeam, în teribilismul meu, că lumea criticii se va simți responsabilă să răspundă unei chemări atât de stimulante. Pentru că lumea criticii e responsabilă să răspundă chemărilor stimulante. În fine, toate la vremea lor – oricum, m‑am înțeles cu mine că, și dacă scriu pentru peste 50 de ani, cărțile mele au viața lor asigurată, sunt sigură că se descurcă.
Pentru că ai amintit de tehnica polifonică, la doi ani după debut, ai revenit cu b‑c. antologie realizată de madam sandu a lucrărilor integrale ale lui alexandru adam (Fractalia, 2024), o „antologie anticipativă” în privința căreia critica noastră și‑a ratat iarăși (dar poate nu definitiv) șansa. E un volum nu mai puțin ironic la adresa șabloanelor și normelor sociale & literare (ironie extinsă la nivel formal, ceea ce îi dă un aer experimental), plin de umor fin, în care discursul principal se împletește armonios cu un metadiscurs de adnotări și comentarii critice. Ce simți că a adus suplimentar față de debut această abordare în care am simțit nu doar o polifonie „declarată” alexandru adam / madam sandu, dar și una mai profund personală, alex / sanda? Și ca să plusez: ce alte direcții crezi că poate deschide pentru scrisul tău? Ce urmează?
sanda / alexandru adam: Al doilea volum înseamnă multe lucruri pentru mine: ritualuri funerare pentru alexandru adam, ritualuri literare pentru madam sandu, ritualuri vindecătoare pentru andux, ritualuri eliberatoare pentru sanda. Totuși, cel mai important rămâne pentru mine aspectul de studiu al genului, în sensul de trecere pe planuri cu totul secunde a sexualității în analizele mele. Am realizat cu timpul că acest volum e mai degrabă romanesc, asta a ieșit neintenționat, în orice caz pentru mine e capodopera mea poetică și nu prea mai sunt interesată să explorez mai departe abordarea asta, e gata pentru mine. Am avut o sete nestăvilită de a trăi și de a scrie (același lucru) cu o urgență aproape fatalistă, așa că am reușit, cred, o artă a producției, nu una poetică. Am apărut și m‑am dezvoltat ca producătoare, secundar ca scriitoare. Acum am ajuns să fiu scriitoare.
Am scris în acest volum de parcă m‑aș fi privit moartă, mi‑am aranjat funeraliile, și mi‑am găsit eliberarea din fandoselile tehnico‑experimentale. I’m done with that. Poate am avut nevoie să am o biografie queer de acest fel, încheiată, la care să mă raportez ca precedent. Acum că o am, pot să zbor.
b‑c trebuia să fie doar a doua parte dintr‑un cvartet de apartament, dar viața face să mai și renunți la unele planuri prea finisate și poate prea separate de larma din stradă. Acum știu că trebuie să scriu între toate oalele și tigăile, privind pe geam să văd ce se întâmplă, cum spune Arundhati Roy în Azadi. Și am început să‑mi dau seama de asta înainte să apară b‑c, când am scris queer începe cu Palestina, deci scriiturile astea s‑au și suprapus, nu sunt așa, tehnici pe care le alegi și gata, nici nu poate fi așa: trebuie să îți trăiești scrisul și să îți scrii viața cu responsabilitatea constantă de a nu plânge prea mult când se schimbă totul – din contră, fă repede funeraliile și vezi ce mai urmează, viața nu se termină.
Acum lucrez la un volum care se numește POETICA III, după care nu o să mai apar cu poezie o perioadă probabil destul de lungă. Prima parte a volumului, abolirea sandei, se poate citi deja la mine pe substack (@sandammesandx). După POETICA III, o să mă concentrez pe lucrul la un roman pe care îl visez de ceva vreme, dar acum îl văd, și pe eseistică.
Izabel, recent ți‑am citit textul Sudoare metrică, un excepțional manifest al cuantificării muncii și o mărturisire a suferinței corpurilor exploatate, deci o propunere simbolică pentru Sistemul internațional de unități. Ce reprezintă acest text pentru tine și pentru scrisul tău și ce impact ți‑ai dori să aibă în mentalul cititorilor?
Izabel Marin: Pentru mine, Sudoare metrică e un omagiu adus muncii, scris în speranța că putem găsi chiar și în această lume – cea mai aspră lume dintre toate – timpul să ținem un moment de reculegere. O invitație la amintire și la evocare colectivă a injustițiilor care se abat asupra altora. Textul e scris ca vorbind despre un altul, o alta. Pe parcursul textului renunț la această alteritate de două ori: o dată pentru a contopi această alteritate în eul singular și o dată în eul plural. În aceste două dăți încerc să confesez apropierea mea de alteritate, identificarea mea cu acești oameni care sunt mereu alții. Și o fac în speranța că poemul va aduce confort altora, acestor oameni. Când a luat naștere poemul, am simțit că el e o bună reprezentare a tot ce înseamnă scrisul meu. Sper ca așa să și fie.
Daniela, ai două masterate – unul în cercetare literară la Facultatea de Litere și unul la Facultatea de Istorie – și, ca să divulg o conversație particulară, urmezi un doctorat legat de postcomunismul românesc. Mai spune‑ne care sunt preocupările tale actuale și dacă ele îți influențează în vreun fel scrisul sau temele care te preocupă (pentru că ai amintit de ele în răspunsul la prima întrebare).
Daniela Vizireanu: Activitatea mea principală din acest moment este cercetarea pe care o fac la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, alături de niște super colegi, și cea de la doctorat. Ceea ce studiez îmi influențează scrisul și invers. De exemplu, la doctorat cercetez două concepte, „spectru” și „(post)memorie” – am gândit proiectul cam în aceeași perioadă în care terminam de scris volumul de poezie. Sunt perioade în care merg frecvent în arhive și consult periodice de la începutul secolului XX și aș spune că toată munca mea a devenit o întâlnire cu istoria și trecutul. Iar cei doi ani în care am studiat alte discipline în afara literaturii au fost ca o gură de aer proaspăt. Mi‑au oferit alte cadre de referință. M‑au făcut să exersez înțelegerea unui raport între vizibil și invizibil în tot ce studiez.
La masteratul de istoria artei și filosofia culturii am lucrat la o teză despre nuditate ca formă de veșmânt, care a urmărit modul în care corpul femeii din artă nu e niciodată doar un corp fără haine, ci unul încărcat de sens – de mit, rușine, așteptări, de structuri de putere. De exemplu, unii istorici de artă sunt de părere că felul în care subiectul feminin dezgolit a fost pictat a conturat modul în care femeile și‑au vegheat propria corporalitate de‑a lungul epocilor. Iar pentru filosofi ca Giorgio Agamben, în cultura europeană nuditatea nu poate fi separată de moștenirea teologică cu accente punitive. Nuditatea este o uniformă, o construcție prin care putem înțelege ideile care au populat lumea și arta în momente atât de diferite din istorie. Am avut norocul să întâlnesc câțiva oameni extraordinari, mă gândesc mai ales la profesorul Sebastian Grama de la Facultatea de Filosofie, un om pe care îl apreciez pentru abordările interdisciplinare pe care reușește să le facă atât de incantatoriu și organic între filosofie, teatru, artă, literatură. Și cred că toate lucrurile pe care le‑am studiat până acum și pe care le voi studia în viitor s‑au metabolizat și continuă să o facă într‑un fel sau altul în ceea ce scriu.
Pentru întrebarea care urmează mă voi folosi de ce ai spus înainte: „modul în care subiectul feminin dezgolit a fost pictat a conturat modul în care femeile și‑au vegheat propria corporalitate de‑a lungul epocilor”. Formularea surprinde corect ideea că reprezentările artistice ale corpului feminin au contribuit la internalizarea unor norme de frumusețe (să‑i spunem „canon estetic”), dar simplifică relația dintre imagine și experiență, universalizează condiția feminină și evită să numească explicit structurile de putere (precum privirea masculină) care stau la baza acestor reprezentări. Dar, ca să facem trecerea dinspre această formulare spre poezie, te‑aș întreba: care crezi că sunt așteptările „canonului estetic” de la volumul unei autoare debutante (să‑i spunem „subiectul feminin dezgolit”)? Sau aceeași întrebare, dar dinspre autoarea debutantă: ce speră ea să găsească în lumea / scena literară și ce găsește, odată ajunsă acolo?
Daniela Vizireanu: Într‑adevăr, relația dintre imagine și experiență nu e liniară și nici univocă în istoria artei – mai degrabă tensionată și complexă. Aș nuanța ideea de universalizare. Cred că e mai productiv să vorbim despre multiple regimuri ale vizibilității, care pot coexista sau nu, în moduri inegale. Am pornit de la studii neomarxiste despre caracterul hegemonic al nudului, dar am încercat să văd cum nuditatea funcționează mai degrabă ca un teren de negociere între discursuri – estetice, teologice, sociale – și nu poate fi epuizată sau redusă la o singură grilă. Există o tradiție solidă în care „protagonistul nu e niciodată pictat”, iar privitorul implicit este masculin, ceea ce produce un anumit tip de codificare a corpului reprezentat. Dar nu vreau să simplific excesiv fenomenul și să ignor faptul că percepția estetică este istorică, stratificată și dependentă de contexte diferite de producție și receptare. De exemplu, la vechii greci nudurile erau preponderent masculine, cele feminine fiind rarisime până în secolul al VII‑lea d.C. Iar frumusețea nu era redusă la proporțiile specifice ale unui canon estetic, ci strâns legată de virtuți, de kalokagathia.
Mutând discuția înspre poezie, nu știu dacă mi se pare atât de productiv să anticipez așteptările unui canon estetic contemporan. În studiile literare actuale, canonul este deconstruit și supus unor contextualizări critice foarte variate pentru a recupera tocmai zonele gri pe care istoria literară le‑a ignorat sau nu le‑a studiat suficient. Știi, mă gândeam la sintagma lui Virgil Nemoianu, „canon ospitalier”, care mi se pare interesantă prin dublul statut al termenului. Ospitalitatea încapsulează și ostilitatea, începând chiar de la nivelul etimologic al lui hostis. Înseamnă generozitate și deschidere, dar implică și o relație de putere din partea celui care o primește, prin condițiile în care acesta poate fi acceptat sau respins.
Despre așteptările mele, nu sunt multe de zis. Ce a ținut de mine am făcut, la partea de scris mă refer, munca editorială și cea grafică au fost ireproșabile. Sunt conștientă că după publicare, cartea își are traseul ei, mai lung sau mai scurt. Și cred că s‑a produs deja înstrăinarea necesară care să‑mi permită să mă concentrez asupra altor proiecte.
Izabel, ce crezi că ar putea face spațiul literar românesc mai deschis și mai nuanțat în ce privește vocile autorilor și autoarelor rome?
Izabel Marin: Cred că o renunțare onestă și colectivă la rigorile literare ar deschide noi drumuri pentru poeții și poetele rome – sau, de fapt, chiar pentru toții autoarele & autorii. Deschiderea către scrisul care nu e constrâns de o cunoaștere epistemologică poetică ar duce, cred eu, la o mistificare demistificatoare a poeziei. Încă din clasele primare suntem construiți / formați să înțelegem poezia ca pe ceva mistic, ceva nu se întâmplă omului de rând, ci unui geniu – adică cineva peste care se coboară inspirația divină și care scrie. In realitate, poezia e muncă. Muncă să scrii, muncă să chestionezi ce scrii, muncă să rescrii, muncă să simți ceea ce scrii. Cred că dacă am fi conștienți de asta am înțelege că poezia e o experiență cathartică, o experiență pe care trebuie să o ai pentru a o înțelegere.
sanda / alexandru adam, total neconvențional, te invit să îți alegi singurx o întrebare la care ai vrea (sau la care poate ai vrut cândva) să răspunzi. Pentru că, de regulă, cei care ne întreabă lucruri sunt, în definitiv, niște străini și nu pot calibra întrebările la frecvența lumilor pe care le purtăm în noi.
sanda / alexandru adam: Uite, mă întreb mult în ultima vreme cum e posibil ca persoane al căror scris îmi dă putere și viață, dintre prietenele mele, să se oprească din scris, să nu mai scrie, fie că nu li se mai pare important, fie că nu o mai fac pur și simplu, și mă refer specific la poezie. Zilele astea, cine are acest meșteșug să facă bine să îl îngrijească, că nu e al său! E al tuturor, e al vieții, al speranței, al rezistenței și al supraviețuirii! Lumi întregi supraviețuiesc prin aparatele poeziei, istorii imense prin transplanturi epopeice. Poate mai puternică decât literatura e doar renunțarea la ea, cu consecințe însă dezastruoase. Să avem grijă de noi, dar să nu ratăm nicio ocazie de a ne oferi complet vieții, să credem teribil că lumea se poate schimba. Și să nu scriem din ură, cum spune o prietenă dragă: chiar nu poți să faci nimic generativ din durere. Să ne luăm durerea și să o îngrijim și să ne punem pe treabă, să ne amintim mereu că fascismul nu are imaginație.
Vă mulțumesc foarte mult că ați fost de acord să ne împărtășiți gândurile și detaliile preocupărilor și muncii voastre literare. Și o ultimă întrebare pentru toate trei: ce influențe (autoare, experiențe, comunități) v‑au modelat scrisul până acum?
sanda / alexandru adam: Fac o listă cu câteva nume varii & random care m‑au marcat, care m‑au influențat la un moment dat, care mă influențează acum, care mă interesează acum foarte mult sau fără care nu aș putea să trăiesc: Euripide, Sofocle, Heraclit, Platon, Augustin, Homer, Flaubert, Anne Carson, Mălăncioiu, Iuga, Cassian, Iulia Militaru, Byron, Shakespeare, Rilke, Kafka, Benjamin, Spinoza, Kant (a 3‑a Critică), Sontag, Anzaldúa, Walter Rodney, dr. Nina Simone, James Baldwin, Sonia Sanchez, June Jordan, Dante, Ioan Evanghelistul, Maia Șerbănescu, Leila Ahmed, Sarona Abuaker, Darwish, Umm Kulthumm, Abdel Halim Hafez, Sabah, Warda, Kanafani, Said, Tokarczuk, Bellini, Cherubini, Arundhati Roy, Ambedkar, Urmuz, Hildegard von Bingen, Callas, Shlomo Sand, Husserl, Joni Mitchell, Patti Smith, Television, Tuxedomoon, Umberto Eco, Alexandru Mitru, Caragiale, George Călinescu, Rebreanu, Sorescu, Labiș, Stănescu, Medeea Iancu, Beckett, Freud, Dimitrie Cantemir, Eugenides, Melville, Defoe, Conrad, Kipling, Sartre, Gellu Naum, Andreea Bănică, Led Zeppelin, Frank Herbert, Philip K. Dick, Le Guin, Strugatsky, Lem, Tolkien, Aura Urziceanu.
Izabel Marin: Cred că una dintre cele mai puternice influențe asupra mea a avut‑o curentul confesional. Renunțarea la peretele care separă eul liric de autor, acceptarea viscerală a poeziei ca martorș la experiențele cele mai marcante. Acestea două deschid calea ca cea mai importantă trăire a mea să devină nu doar un element în scrisul meu, ci un stâlp de bază: antirasismul. Ca autoare: Angela Marinescu, Medeea Iancu, Iuliana Lungu.
Daniela Vizireanu: Ar fi un șirag lung de nume. O să menționez oamenii care îmi vin acum în minte, poete și poeți care m‑au inspirat și mi‑au dat cumva curaj să scriu: Judith Mészáros, Cristian Popescu, Angela Marinescu, Mariana Marin, Olga Ștefan, Radu Nițescu, Anastasia Gavrilovici, Mihnea Bâlici, Bogdan‑Alexandru Petcu, Ruxandra Novac, Florentin Popa, Radu Vancu. La proză: Lavinia Braniște, Radu Pavel Gheo, Bogdan Crețu. Muzică: Swans. Și dialogurile mele cu Vasile Visoțchi.
Chiar dacă nu pot să spun că îmi place foarte mult să vorbesc sau să citesc în public, cred că lecturile pe care le‑am avut la Institutul Blecher de‑a lungul anilor m‑au responsabilizat mai mult în activitatea de a scrie și m‑au făcut mai conștientă de importanța comunităților de lectură, mai mici sau mai mari, de importanța schimbului de opinii și, în fond, de un sistem relațional al literaturii.
