Am ascultat Skeleton Tree și Abbatoir Blues / The Lyre of Orpheus de Nick Cave & the Bad Seeds ca să fiu însoțit și îmbogățit de câteva motive lirice când fac aceste notații despre Visul post‑punk, unul din debuturile din 2025 despre care nu mai amân să scriu. Nu am priceperea lui Alin în a întrebuința și integra referințe muzicale – în propriul meu scris, nu e o miză centrală, dar nici neglijabilă –, deci e de menționat de la început că mă refer la această latură a cărții dintr‑un unghi de amator.
Încerc să rămân fidel reacției mele nealterate la carte, deși felul în care văd eu puterea expresivă a poeziei se suprapune inegal cu alte modalități de a o conceptualiza. În prefața volumului, Raluca Urse spune că lumea construită de Alin „nu poate exista în absența muzicii” – e un bun punct de dezbatere, pot fi de acord cu afirmația ei, dar nu până la capăt. Argumentul Ralucăi, anume că muzica e înrădăcinată în funcțiile expresive ale textelor, se dezvoltă coerent și convingător, totuși în altă direcție decât cea în care m‑a dus propria intuiție.
Interpretarea muzicală e un mod valid de a te orienta în peisajul emoțional prin care te poartă cartea, însă pentru mine căutarea care m‑a însoțit de‑a lungul lecturii a fost diferită. Nu am suprapus felul în care am citit, înțeles & generat senzații cu procesarea specifică receptării muzicale, în ciuda titlului unei secțiuni din volum – Concert la lumina lumânărilor. Muzica citată în volum mi‑a apărut mai degrabă ca un fundal: un radio de noapte numai pentru noi / o conversație întreruptă perpetuu de aceleași piese.
Am întâmpinat volumul lui Alin cu o mare curiozitate și cu bănuiala că are un concept bine închegat, care ține în frâu direcții variate, lucrul cel mai greu de stăpânit la debut. Curiozitatea mea s‑a conservat de la un poem la altul, iar dorința de a‑mi elucida bănuiala a fost un motiv suficient pentru relectură. Încă de când am desfăcut pachetul abia luat de la easybox și am zăbovit puțin asupra coperților, m‑am gândit că e foarte probabil ca imaginarul volumului să fie derivat cu atenție & tact din ce rămâne întreg după expunerea la forța debordantă a unei etape punk în viață. Visul dimachian, în această etapă, este unul al stăpânirii forțelor creatoare – nu doar în sens artistic, ci creatoare de comportament, obiceiuri, destin: vei prinde curaj să pui mâna pe microfon să strigi / din amplificatoare va ieși un mamut pe care îl vei călări / spre ieșire.
La capătul relecturii am recunoscut în mine niște forme de insatisfacție față de cum au fost dirijate resursele expresive: omogenitatea cărții nu m‑a privat de senzația că are zone de inhibare și frâne puse în locuri unde nu mi‑aș fi dorit. Pentru mine, marele atu al volumului sunt poemele cele mai personale și mai vulnerabile, un ansamblu care simt că nu și‑a împlinit cu totul potențialul. Au o frumusețe și o eleganță retorică, venită din contemplarea morții, ca în poemul dedicat unui personaj internetic, „convingerea nefondată că vei muri curând într‑o zi caniculară”:
se instalează panica – vei muri singur și te vei descompune
prea repede
te va descoperi un legist cu stomacul tare și
posterele tale vor fi o corvoadă pentru proprietarul garsoniere
tristețea bruscă pe care o trăiești prin oamenii care țin la tine
[…]
convingi pe cineva că nu s‑a întâmplat nimic
ești doar obosit
câte nu se întîmplă în noi și le uităm acolo ca într‑un ghiozdan.
Experiența oferită de acest poem – citit de câteva ori – mi‑aș fi dorit‑o de la mai multe texte din volum. Îl apreciez pe Alin pentru disciplina cu care a dozat latura confesivă în carte, dar probabil nu va obține de la toți cititorii același nivel de apreciere pentru opțiunea asta.
Cartea e structurată pe niveluri confesive, descriptive și reflexive, care, firesc, lucrează și împreună în unele texte, deși delimitările dintre ele sunt ușor vizibile – opțiune care evidențiază o viziune clar impusă de autor. Dar, lăsând deoparte structura propusă, ce a contat cel mai mult pentru mine e o notație din poemul „sleepwalker”, care ar putea fi și mottoul cărții:nu vei ști niciodată de care parte a trezirii te afli – versul relevă un palier important și seducător al cărții, care ne lasă să alegem dacă citim notații ale subconștientului nocturn sau ale lucidității diurne.
Din carte nu lipsesc formele de umor, voite și nu foarte intense: am uitat ce scrie pe pașaport / voi inventa un sistem constituțional / să mă învelească seara. Dar în ecuația cărții acest registru joacă un rol secundar, lăsând poemele confesive să se desfășoare cu puterea lor specifică. Pe acestea din urmă le învăluie aura generală a volumului, cea de reflecție antrenată, de sinteză mentală realizată în momente de singurătate benefică:
suntem singuri cu o pâine în față
există undeva un câine de prada
care ne va iubi necondiționat
doar pentru că nu poate vorbi.
