Războiul împotriva Palestinei

„Ne-am întrebat de se traduc atât de puține cărți, mai ales din cele importante, pe acest subiect? E ciudat: rar se întâmplă ca un subiect atât de prezent în discuțiile cotidiene sau programele de știri să aibă parte de atât de puțină reprezentare pe rafturile librăriilor sau bibliotecilor. Ne-am propus să acoperim fie și puțin din golul ăsta cultural prin traducerea binecunoscutei cărți a lui Rashid Khalidi, căreia autorul i-a adăugat un capitol nou scris în 2025.” (Florin Tudose, editor la Magga Books)

Mai jos, un fragment din primul capitol, Prima declarație de război,
1917–1939.

La începutul secolului al XX‑lea, înainte ca procesul de colonizare sionistă să apuce să înregistreze un succes notabil în Palestina, în această țară începuseră deja să circule unele idei noi privind introducerea unui anumit tip de educație modernă și a unui proces de alfabetizare, în paralel derulându‑se rapid și un proces de integrare a economiei țării în ordinea capitalistă globală. Producția de culturi agricole pentru export, cum ar fi grâul sau citricele, investițiile de capital în agricultură și introducerea recoltelor pentru profit și a muncii salariate, al căror efect a putut fi observat mai ales prin răspândirea rapidă a livezilor de portocali, începuseră să schimbe aspectul unei mari părți din zona rurală din această țară. Iar acest proces de dezvoltare a mers mână în mână cu acumularea de proprietăți agricole mari de către o mână de oameni. Astfel, mari suprafețe de teren au ajuns să fie controlate de proprietari absenți – mulți dintre ei locuind în Beirut sau Damasc – în detrimentul țăranilor, care erau mici proprietari. Serviciile de salubritate, sistemele de sănătate și ponderea nou‑născuților vii au început și ele să se îmbunătățească treptat, în timp ce rata mortalității a început să scadă, toate acestea conducând la o creștere rapidă a populației. Telegraful, vapoarele cu aburi, calea ferată, iluminatul cu gaze, electricitatea și drumurile moderne transformau și ele încet orașele, orășelele și chiar unele sate. În același timp, călătoriile în interiorul aceleiași regiuni sau între regiuni au devenit mai rapide, mai ieftine, mai sigure, și mai confortabile.

În anii ’60, Yusuf Diya al‑Khalidi a trebuit să meargă tocmai până la Malta și Istanbul ca să poată dobândi o educație de tip occidental. În 1914, însă, o asemenea educație putea fi deja dobândită în mai multe școli de stat, private sau misionare, sau la facultăți din Palestina, Beirut, Cairo și Damasc. Pedagogia modernă a fost introdusă adesea de școlile misionare străine, catolice, protestante și ortodoxe, dar și de școlile evreiești care aparțineau de Alliance israélite universelle. Temându‑se, pe de o parte, că școlile misionare străine, cu patronii lor foarte puternici, ar fi putut ajunge să domine procesul de instrucție al tinerelor generații, autoritățile otomane au înființat o rețea vastă de școli de stat, în care au ajuns pânâ la urmă să învețe mai mulți elevi palestinieni decât învățau în școlile străine. Deși au mai trecut încă mulți ani până când s‑a putut vorbi de un acces universal la educație și de alfabetizare pe scară largă, schimbările care au condus la declanșarea Primului Război Mondial le‑au oferit noi orizonturi și noi idei tot mai multor oameni. Populația arabă a beneficiat de această evoluție.

Din punct de vedere social, Palestina era încă majoritar o țară rurală, predominant patriarhală, cu o structură ierarhică, așa cum a și rămas în mare parte până în anul 1948. Era dominată de o mică elită urbană, care se trăgea dintr‑un număr restrâns de familii, printre care și a mea, care au continuat să se agațe de funcțiile și privilegiile pe care le dețineau, în timp ce făceau eforturi să se adapteze la noile condiții, și în timp ce se asigurau că membrii lor mai tineri primeau o educație modernă și învățau limbi străine, tocmai pentru a‑și putea păstra statutul și avantajele. Această elită controla politica Palestinei, deși înmulțirea noilor profesii, a breslelor, precum și apariția unor noi clase sociale le ofereau deja membrilor acestei societăți mai multe posibilități de ascensiune și mobilitate socială, la începutul anilor 1900. În special în orașele de coastă Jaffa și Haifa, care au cunoscut în acea perioadă o dezvoltare rapidă, schimbarea a fost mult mai vizibilă decât în orașele mai conservatoare din interiorul continentului, cum ar fi Ierusalim, Nablus sau Hebron, unde s‑a conturat, în schimb, o nouă burghezie comercială și o clasă muncitoare urbană embrionară.

În același timp, evolua însă și se schimba și simțul identității unei mari părți din populație. Cei din generația bunicului meu își defineau identitatea – și li s‑ar fi definit identitatea – în funcție de familia din care proveneau, de apartenența religioasă și de orașul sau satul de origine. Aceștia și‑ar fi prețuit strămoșii care se bucuraseră de respect și venerație și s‑ar fi considerat niște mândri vorbitori ai limbii arabe, limba Coranului, precum și mândri moștenitori ai culturii arabe, în general. S‑ar fi simțit probabil loiali față de dinastia otomană și față de stat, prin prisma obișnuinței, dar și prin prisma faptului că Statul Otoman era la acea vreme perceput ca fiind ultimul bastion care mai apăra teritoriile primelor și celor mai mari imperii musulmane, teritorii râvnite de creștinătate încă de pe vremea Cruciadelor, care includeau orașe sfinte precum Mecca, Medina și Ierusalim. În secolul al XIX‑lea, însă, acest simț al loialității începuse să le mai slăbească, în contextul în care fundamentul religios al statului devenise mai șubred, ca o consecință a înfrângerilor militare și pierderilor de teritorii suferite de Imperiul Otoman, dar și ca o consecință a noilor idei naționaliste care căpătau din ce în ce mai multă amploare și erau din ce în ce mai răspândite.

Creșterea accesului la educație și a mobilității au grăbit aceste schimbări, laolaltă cu dezvoltarea presei și răspândirea cărților tipărite, care au jucat și ele un rol important: nu mai puțin de treizeci și două de ziare cotidiene și periodice au apărut în Palestina între 1908 și 1914, numărul lor crescând și mai mult în anii ’20 și ’30. Noile elemente de identificare, precum naționalitatea, dar și noile idei de organizare socială, cum ar fi solidaritatea clasei muncitoare și rolul femeii în societate, intrau în tensiune cu afilierile mai vechi. Totodată, aceste forme de apartenență, fie că vorbim de apartenența la o națiune, o clasă socială sau un grup profesional, se aflau încă în stadiul emergent, având ca rezultat o stratificare a diferitelor tipuri de loialități. De exemplu, scrisoarea lui Yusuf Diya din 1899, adresată lui Herzl, evocă o afiliere religioasă, loialitatea față de Statul Otoman, mândria de a fi locuitor al Ierusalimului și un evident sentiment de solidaritate cu Palestina.

În acest prim deceniu al secolului al XX‑lea, o mare parte dintre evreii care locuiau în Palestina erau încă destul de similari din punct de vedere cultural și se integrau foarte bine printre locuitorii musulmani și creștini ai orașelor. Majoritatea dintre ei erau ultraortodocși și nesioniști, mizrahi (estici) sau sefarzi (descendenți ai evreilor expulzați din Spania), evrei urbani originari fie din Orientul Mijlociu, fie din regiunea mediteraneeană, și vorbeau adesea araba sau turca, chiar dacă doar ca a doua sau a treia limbă. În ciuda diferențelor religioase clare dintre ei și vecinii lor, aceștia nu erau niște stră‑ini, nu erau nici europeni și nici coloniști: ei erau, așa se vedeau ei înșiși și așa erau și văzuți, evrei care făceau parte din societatea indigenă majoritar musulmană. Mai mult decât atât, unii dintre tinerii evrei așkenazi europeni stabiliți în Palestina la acea vreme, printre care se numărau și câțiva sioniști înflăcărați precum David Ben‑Gurion sau Yitzhak Ben‑Zvi (unul dintre ei a devenit prim ministru, iar celălalt președinte al Israelului), au căutat inițial un mijloc prin care să se integreze în societatea locală. Ben‑Gurion și Ben‑Zvi și‑au luat chiar și cetățenia otomană, au studiat la Istanbul și au învățat araba și turca.

Ritmul mult mai rapid de dezvoltare din țările avansate din Europa Occidentală și America de Nord, comparativ cu restul lumii, în epoca industrială modernă, i‑a făcut pe mulți observatori din afară, inclusiv pe câțiva savanți de renume, să pretindă în mod eronat că societățile din Orientul Mijlociu, printre care și Palestina, stagnau și rămâneau neschimbate, sau chiar se aflau „în declin“. Acum știm, însă, că nu a fost deloc așa: avem la dispoziție din ce în ce mai multe lucrări istorice solide, foarte bine documentate din surse otomane, palestiniene, israeliene și occidentale, care contestă acest lucru. În orice caz, studiile recente despre Palestina de dinainte de 1948 forează mult dincolo de prejudecățile și distorsiunile care se află în centrul acestui tip de gândire. Oricum li s‑ar fi părut celor din afară, este clar, în schimb, că în prima parte a secolului al XX‑lea exista deja în Palestina, aflată încă sub conducere otomană, o societate arabă vibrantă, care trecea printr‑un proces rapid de tranziție, foarte asemănător cu cel din multe alte societăți din apropiere, din Orientul Mijlociu.

Şocurile majore venite din exterior au un impact extrem de puternic asupra societăților, în special asupra conștiinței de sine a acestora. Imperiul Otoman a devenit din ce în ce mai fragil la începutul secolului al XX‑lea, pierzând unele teritorii de o importanță majoră în Balcani, Libia și în alte părți. O lungă serie de războaie și revolte istovitoare, care s‑au întins pe aproape un deceniu, începând cu războiul din Libia, din 1911–1912, urmat de Războaiele Balcanice, 1912–1913, și apoi de masivele dislocări din timpul Primul Război Mondial, au condus la dispariția acestuia. Cei patru ani de război au adus cu ei lipsuri mari, penurie, foamete, boli, rechiziționarea animalelor de tracțiune și încorporarea bărbaților apți de muncă, care au fost trimiși pe front. Siria Mare, care includea Palestina și Iordania de astăzi, Siria și Libanul, a înregistrat o jumătate de milion de morți, conform estimărilor, între 1915 și 1918, numai din cauza foametei (agravată și de o invazie de lăcuste).

Foametea și greutățile au constituit însă doar una dintre cauzele stării deplorabile în care s‑a aflat populația la vremea aceea. Concentrați cum erau să consemneze numărul uriaș de morți de pe Frontul de Vest, puțini observatori au mai realizat atunci că Imperiul Otoman înregistrase de fapt cele mai mari pierderi dintre puterile mari combatante, peste trei milioane de oameni, cincisprezece la sută din întreaga populație. Majoritatea dintre acești morți erau civili (cel mai mare grup unitar dintre aceștia fiind reprezentat de victimele masacrelor comandate de autoritățile otomane în 1915 și 1916 – armeni, asirieni și alți creștini). În plus, dintre cei 2,8 milioane de soldați otomani mobilizați inițial, 750,000 au murit în timpul războiului. Numărul de victime înregistrate în rândul arabilor a fost și el foarte mare, având în vedere faptul că unitățile armate formate din soldați recrutați în Irak și Siria Mare au participat din plin la mai multe bătălii sângeroase, cum ar fi cea de pe frontul otoman de est împotriva Rusiei, cele din peninsulele Gallipoli și Sinai, sau cele din Palestina și Irak. Demograful Justin McCarthy a estimat că, după ce crescuse cu 1% anual până în 1914, populația Palestinei a scăzut cu 6% ca urmare a războiului.

Nici măcar familiile foarte înstărite, cum era și a mea, nu au putut ieși nevătămate din acea perioadă extrem de agitată. În 1915, când se năștea tatăl meu, Ismail, patru dintre frații lui care erau deja adulți, Numan, Hasan, Husayn și Ahmad, fuseseră deja luați în armata Imperiului Otoman. Doi dintre ei au fost răniți în lupte, dar toți patru au avut norocul să supraviețuiască. Mătușa mea, Anbara Salam al‑Khalidi, obișnuia să își amintească imaginile obsedante ale foametei și sărăciei care bântuiau străzile din Beirut, unde și‑a petrecut anii tinereții. Husayn al‑Khalidi, unchiul meu, care a servit ca medic ofițer în timpul războiului, își amintea și el o mulțime de asemenea scene sfâșietoare din Ierusalim, unde a văzut zeci de oameni murind de foame direct pe stradă. De asemenea, ca parte a măsurilor luate de autoritățile otomane în timpul războiului, logodnicul mătușii mele, Abd al‑Ghani al‑Uraysi, a fost spânzurat ca trădător, alături de mulți alți patrioți naționaliști arabi.

În 1917, bunicul meu, Hajj Raghib al‑Khalidi, și bunica mea Amira, pe care noi o știam ca Um Hasan, împreună cu ceilalți locuitori din Jaffa, au primit ordin de evacuare de la autoritățile otomane. Ca să scape de pericolele războiului, prezente la tot pasul, aceștia își părăsiseră pentru o perioadă casa lor din Tal al‑Rish, din apropiere de Jaffa (munca de judecător a bunicului meu îi adusese acolo de la Ierusalim cu mulți ani în urmă) împreună cu cei patru copii mai mici pe care îi aveau, printre care se afla și tatăl meu. Timp de mai multe luni, familia s‑a refugiat în satul de deal Dayr Ghassanez, la est de Jaffa, împreună cu membrii clanului Barghouti, cu care se cunoșteau de foarte multă vreme. Satul se afla la o distanță suficient de mare, astfel încât să nu se afle în raza de acoperire a tunurilor navale ale Aliaților, și departe totodată de luptele grele care se duceau de‑a lungul coastei, în timp ce armatele britanice conduse de generalul Sir Edmund Allenby înaintau spre nord.

Începând cu primăvara anului 1917, până spre sfârșitul toamnei, părțile de sud ale țării au fost martorele unor serii de bătălii istovitoare între forțele britanice și cele otomane, ultimele primind ajutor și din partea trupelor germane și austriece. S‑au dus lupte în tranșee, au avut loc raiduri aeriene și lupte intense pe uscat și pe apă, însoțite de focuri de artilerie. Trupele britanice și cele imperiale au lansat o serie de ofensive majore, care au reușit să împingă treptat înapoi trupele otomane, aflate acum în defensivă. Luptele au ajuns până în nordul Palestinei în iarnă (centrul orașului Ierusalim a fost capturat de către britanici în decembrie 1917) și au continuat până la începutul anului 1918. În multe dintre regiuni, impactul direct al războiului a cauzat enorm de multă suferință. Una dintre cele mai afectate regiuni a inclus orașul Gaza, precum și orășelele și satele din apropiere, bombardate masiv de către britanici în lunga perioadă cât a durat războiul din tranșee, urmat de înaintarea lentă a Aliaților spre coasta Mediteranei.

La scurt timp după ce Jaffa a căzut în mâinile britanicilor, în noiembrie 1917, familia bunicului meu s‑a întors la casa din Tal al‑Rish. O altă mătușă de‑a mea, Fatima al‑Khalidi Salam, care pe atunci avea doar opt ani, și l‑a amintit pe tatăl ei vorbind cu soldații britanici. „Bine ați venit, bine ați venit“, le‑a zis el, în engleza lui mai mult ca sigur imperfectă. Um Hasan, care nu înțelesese atunci și căreia i se păruse că îl auzise spunând „Ya waylkum“ – adică „Vai de voi!“, dar în arabă – s‑a temut că bunicul său tocmai își pusese familia în pericol, tachinându‑i astfel pe soldații străini. Nu este clar nici acum dacă Hajj Raghib al‑Khalidi a salutat sau a deplâns sosirea britanicilor, în con dițiile în care doi dintre fiii săi încă mai luptau de cealaltă parte a baricadei, în timp ce alți doi fuseseră luați prizonieri, astfel încât familia se afla în acel moment într‑o poziție destul de periculoasă. Doi dintre unchii mei au rămas să lupte în continuare de partea armatei otomane, care a continuat să îi țină piept armatei britanice, în nordul Palestinei și în Siria, până spre sfârșitul anului 1918.

Aceștia s‑au numărat printre miile de bărbați care nu s‑au mai întors la casele lor până la terminarea războiului. Unii dintre ei au emigrat în cele două Americi, ca să scape astfel de înrolare, în timp ce mulți alții, printre care și scriitorul Aref Shehadeh (care mai târziu va fi cunoscut sub numele de Arif al‑Arif), au rămas în lagărele de prizonieri ale Aliaților până la sfârșit. Alții, cum ar fi, de exemplu, Najib Nassar, editorul ziarului anti‑sionist din Haifa, al‑Karmil, și‑au pierdut urma printre dealuri, tot ca să scape de recrutare. De asemenea, mai erau și mulți soldați arabi care dezertaseră din armata otomană și trecuseră liniile, sau care se alăturaseră Revoltei Arabe, condusă de Sharif Husayn, și se aliaseră cu britanicii. Alții – cum ar fi Isa al‑Isa, editorul ziarul Filastin – exilat de autoritățile arabe pentru atitudinea sa independentă și convingerile naționaliste – fuseseră forțați să părăseas‑că mediul relativ cosmopolit din Jaffa și să se refugieze în micile orășele din inima Anatoliei rurale.

Toate aceste șocuri materiale puternice au făcut ca impactul schimbărilor politice pripite din perioada postbelică să fie resimțit și mai puternic, iar oamenii s‑au văzut obligați să își regândească propria identitate, după o foarte lungă perioadă în care nu simțiseră nevoia de așa ceva. Cu alte cuvinte, până la sfârșitul războiului, locuitorii din Palestina și cea mai mare parte a lumii arabe se aflau deja sub ocupația armatelor europene, ceea ce însemna că, după patru sute de ani, acești oameni se confruntau din nou cu perspectiva deconcertantă a unei noi conduceri străine și totodată cu dispariția rapidă a controlului otoman, singurul sistem guvernamental pe care îl cunoscuseră, de mai bine de douăzeci de generații. Iar în mijlocul acestei traume imense, cauzate de sfârșitul unei ere și începutul alteia, dar și de pierderile recente suferite, de lipsurile și suferința pe care le adusese războiul, palestinienii au aflat, pe bucăți, despre Declarația Balfour.

Începând de azi, cartea e disponibilă la precomandă pe site-ul editurii Magga Books, cu reducere de 40%.