Norica Popescu (n. 1999, București) a absolvit UNArte, secția Pictură, și‑a completat studiile de licență în Franța, la École Supérieure d’Art et Design, Grenoble – Valence, iar pe cele de masterat în Italia, la Accademia di Belle Arti di Roma. E înscrisă în programul doctoral de la UNArte și e membră a Uniunii Artiștilor Plastici. A expus la Muzeul de Artă Recentă, Muzeul de Artă din Balcic, Muzeul de Artă Constanța, Diploma Show, Art Safari.
Mami, Mama și Nana, 2024-2025, 139 × 101 cm
Laurențiu Dulman: Salut, Norica! Am aflat de tine acum doi ani, la Diploma, unde lucrările tale și ale lui Andreias Welther mi‑au plăcut cel mai mult. Pe 3 octombrie, ați inaugurat împreună o galerie, Don’t Fuck With A Dream. Cum v‑a venit ideea?
Norica Popescu: Bună, Laurențiu! Mă bucur să aflu că lucrările noastre rămân în memoria oamenilor și că, astfel, se nasc colaborări frumoase, precum acest dialog.
Visul de a ne crea o galerie proprie exista de mult, dar s‑a concretizat odată ce am realizat cât de necesar e un mecanism independent și sănătos de promovare artistică, atât a noastră, cât și a altor artiști.
În urmă cu doi ani, am vorbit de acest vis chiar și pe micile ecrane, în contextul unei emisiuni difuzate de cel mai urmărit post de televiziune din România. Pe atunci, acest vis părea foarte îndepărtat și se încadra, din punct de vedere spațio‑temporal, la undeva & cândva. Într‑o perioadă relativ scurtă de timp, visul galeriei noastre s‑a transformat în aici & acum.
Ce a grăbit lucrurile? Ei bine, experiențe precum: amânări nesfârșite ale expozițiilor (inclusiv ale celor personale), invitații la evenimente care nu au mai fost respectate, procente nesimțite, promisiuni goale, tratarea cu superioritate a artistului, subminarea lui în fața colecționarului adus în galerie chiar de artist, exclusivitate neloială, care presupune interzicerea unor colaborări ale artistului cu alte entități interesate – toate astea la pachet cu descurajări constante de tipul: „nu ai pictat bine aia”, „de ce nu pictezi așa?”, „pictează pe dimensiuni mai mici, că lucrările mari nu se vând”, „nu te pricepi la pictură, nu vrei tu să faci sculptură?”
O vreme, așa a arătat realitatea noastră, care, din păcate, e o realitate comună pentru mulți artiști. Desigur, nu e generalizată și nu e mereu așa. Am avut parte și de colaborări ideale, cu entități din domeniu în care profesionalismul primează, iar principiile etice și deontologice sunt respectate cu rigurozitate. Totuși, experiențele opuse – acolo unde aceste valori fundamentale au fost ignorate, iar colaborările s‑au dovedit a fi dezavantajoase, neloiale și chiar umilitoare – ne‑au făcut să înțelegem cât de necesară este crearea unui mecanism propriu de tip galerie. Acesta asigură artistului libertatea, independența și profesionalismul de care are nevoie.
Cert e că astfel de experiențe negative, precum și altele nemenționate, pot tăia aripi, însă nu și în cazul nostru. Întotdeauna, în urma unor experiențe negative am construit lucruri bune cu energia rezultată. În acest caz, am dorit să construim ceva benefic pentru noi și pentru întreaga comunitate artistică, răspândind următorul mesaj în rândul artiștilor, prezent și în statement‑ul nostru (care poate fi citit pe platforma Kulth.art): „Nu așteptați ca altcineva să vă pună arta în lumina potrivită – o puteți face voi înșivă! Dacă alegeți totuși să colaborați cu altcineva în acest sens, asigurați‑vă că cei în mâinile cărora vă puneți încrederea și arta doresc într‑adevăr să vă poziționeze într‑un context valoros, favorabil și vertical, și nu în situații dezavantajoase, defăimătoare sau chiar ingrate. Fiți precauți și nu vă subestimați nici măcar o clipă – arta, demnitatea și munca voastră de o viață nu sunt negociabile.”
Ne asumăm misiunea de a proteja visul artistic, implicit libertatea de creație, integritatea și demnitatea artistică. Oferim un spațiu independent și, cel mai important, răspândim și protejăm ideea că artistul nu este veriga cea mai slabă a lanțului trofic, așa cum chiar unii dintre colaboratorii săi din domeniu tind să creadă, tratându‑l ca atare. Dimpotrivă, artistul și visul său constituie fundamentul întregului sistem.
Nana’s Dream, 2023-2024, 11 × 14 cm
L.D.: Prima expoziție este chiar a ta, Nana’s Dream. Cine e Nana?
N.P.: Nana sunt tot eu, Norica, doar că din perspectiva oamenilor apropiați. Tocmai cei prezenți în lucrările mele sunt cei care îmi spun Nana. Tot ei sunt principalii susținători ai visului meu.
Acest nume a început să existe de când eram atât de mică, încât încă învățam să vorbesc. Ca majoritatea oamenilor, nu am rămas cu foarte multe amintiri de la această vârstă fragedă, dar îmi amintesc perfect momentul când am avut ideea să merg până în camera unde se aflau ai mei și să le zic într‑un mod aproape imperativ ca de atunci încolo să‑mi zică Nana, pentru că îmi era mult prea greu să pronunț Norica‑Ioana. Așadar, Nana este o prescurtare a numelui meu născocită de mine când eram copil.
În adolescență îmi era teribil de rușine cu acest apelativ. Nu aș fi suportat nici măcar gândul ca el să fie aflat de cineva din școală sau din grupurile de amici. Acum, văd această rușine de atunci ca pe un mecanism de apărare: nu acceptam ca ceva așa de prețios și intim, cum e apelativul Nana, să fie cunoscut și chiar folosit de oricine în afară de cei dragi.
Mi‑am asumat acest apelativ public când am realizat că două dintre femeile pe care le admir cel mai mult, exemplele mele de conduită, au apelative similare: Gabrielle Bonheur Chanel (Coco) și Elena Magdalena Popescu (Bubu), bunica mea.
Sunt artistă și, în prezent, nu mai am astfel de rețineri, ca în adolescență, pentru că principalul meu instrument de lucru în artă este realitatea personală, pe care îmi doresc să o dăruiesc oamenilor, să o împărtășesc cu ei pentru a‑i sensibiliza și inspira. Asta înseamnă că am mai dat jos din mecanismele de apărare, ceea ce nu e neapărat un lucru rău. Oricum, artiștii mai și riscă.
Pulvis et umbra sumus, 2021, tempera pe pânză, 210 x 200 cm
L.D.: Acum lucrezi figurativ, dar ai avut și o perioadă mai abstractă, mai întunecată. De ce ai simțit nevoia să treci de la non‑figurativ la figurativ?
N.P.: Nu era neapărat abstractă și nici neapărat întunecată. Pictam realități existente, prezente constant în viața umană, dar nevăzute, vizibile doar prin intermediul imaginației: timpul, iubirea, moartea sau mecanismele de apărare ale sufletului. În lucrările mele, toate compozițiile sunt alcătuite din lumină și întuneric, din imaterial și material, din divin și pământesc. Am explorat aceste realități prin intermediul imaginației, rezultând atât lucrări de pictură, cât și instalații, care sunt compuse tot din elemente inspirate din realitatea tangibilă și vizibilă (figuri antropomorfe, elemente vegetale etc.), dar abstractizate într‑un mod propriu mie, cu tehnicile pe care le utilizez.
Am simțit nevoia de a trece la figurativ și în lucrările personale (nu doar în studii), atunci când eram în perioada masteratului și am studiat mai mult timp departe de casă, la Accademia di Belle Arti di Roma. Factorii principali care au contribuit la schimbare au fost: dorul de ai mei și dorința de a‑mi proteja și conserva realitățile dragi prin pictură, pentru că existența unei picturi este mai lungă decât existența umană, și pentru că am simțit libertatea care mi‑a dat curaj să fac acest pas. Acea libertate însemnând că eram doar eu cu Andreias la o distanță de 1.880 km de orice voce critică sau descurajatoare. Cu siguranță a contribuit și faptul că o perioadă îndelungată am fost înconjurată de arta Italiei și de lucrările care alcătuiesc istoria artei, pe care le admir profund și în care inevitabil îmi găsesc inspirația.
Alexandra și Piticu’, 2024–2025, 130 × 94 cm
L.D.: Care va fi următoarea expoziție la galerie?
N.P.: Anunț în premieră că următoarea expoziție va fi tot un solo show, cel al lui Andreias Welther. Expoziția se numește Urăsc pictura, iubesc pictura și e curatoriată de colaboratoarea noastră, Ana Arsinca – critic și istoric de artă.
Și pentru că m‑ai îndemnat să mă gândesc la o a cincea întrebare, am formulat una care să‑ți fie adresată. Consideri necesară o inițiativă precum Don’t Fuck With a Dream Gallery în contextul artistic din România? Dar în cel internațional?
L.D.: Absolut necesară. La București sunt, să zic, vreo zece galerii care chiar au ce arăta. La Oșlo, Paris, Viena & Lyon sunt străzi întregi cu galerii. Așa aș vrea să fie și la București. Și dacă galeriile sunt făcute chiar de artiști, cu atât mai bine. Vorba lui Marcel: „Nu cred în artă. Cred în artiști.” Și la noi îs mulți artiști care fac lucruri mișto, dar se lasă după câțiva ani, pentru că n‑au nici expunere, nici vânzări cât să traiască din artă. Plus că o galerie poate duce mult mai ușor un artist de la noi pe o piață de afară, unde cumpăratul de artă e (mult) mai încetățenit. Deci mult succes!
