poezia ca medie de vârstă din România
mai am 20 de ani de umplut și de acolo cine știe
poate închid bine borcanul și dau cu el de pământ
nu mi-am găsit încă un loc cald care să mă sugrume
un strat de vată îmbibată în ce aș putea face mai mult
deși mi-au fost păstrate multe astfel de locuri
unele mă zgâriau pe piept, altele urlau când le atingeam
unele mă strângeau prea tare, altele nici măcar nu voiau
să îmi atingă pielea – cum o să arate la 42 de ani?
cine o să stea în fața mea în oglindă, cine o să mă țină de brațe
să mă poarte peste tot conturul ăsta și eu să ating acoperișurile
cu vârfurile, dar să nu reușesc decât să mă descalț
va fi „nu te mai iubesc“ tot un fel de pedeapsă, va fi
„nu mă mai iubi“ o provocare, o obligație, o bucată caldă de lob?
când disperarea nu-mi va mai subția venele și se va face baltă
la picioarele mele, o să-mi scot pantofii și o s-o strivesc mai bine
când disperarea nu-mi va mai umple coșul pieptului, o să am
în sfârșit loc și pentru alte dureri care-și cer drepturile
când disperarea nu o să-mi mai stea pe ochi, o să înțeleg
în ce direcție merge timpul
când disperarea nu o să mă mai strângă de mâini și de gât
și de tot ce am nevoie ca să înaintez
o să am 42 de ani, voi fi depășit media de vârstă din țara mea
o să sune telefonul și nu o să mai tremur când răspund
o să-mi ascut oasele și o scap de cine nu mă înțelege
o să am 42 de ani și putere. iar cine m-a împins la 22, ei bine
cine m-a împins la 22, nu o să mai aibă picioare pe care să stea.
în anxietate nimic nu ți-e permis
te uiți la știrile de la ora 5
cea mai fierbinte vară din ultimii 20 de ani
pe ecran, cadre cu femei
în fuste înflorate și tricouri cu buline
pălării mari și bej
se topesc și se scurg pe asfalt
e vara în care învăț să fiu singură
mereu am fost purtată de brațele
celor care m-au iubit
cărată de Dumnezeu
pe umeri
niciodată nu am avut nevoie de căldură
mi-e rușine de durerea mea
și de anxietatea mea și de
nesiguranța pe care o port în mine
când în lume există războaie și boli
și pierderi de sânge
și copii de 5 ani care îți cer o țigară
și copii care se cresc unii pe alții
cel mai tare mă sufocă teama de a face rău
de a dezamăgi
de a dărâma case, de a rămâne pe loc
de a nu fi suficient
teama de a nemulțumi
promiți că vei rămâne?
nimic nu e sigur
te-am iubit cu grijă
niciodată nu dau tot ce pot
să nu regret mai târziu
prudența asta e bună oriunde
mai puțin în miezul inimii
gândurile vin spre mintea mea
ca o mulțime de furnici
la un pufulete aruncat
de fiica mea nenăscută
(o cheamă xenia)
gândurile care vin și îmi cară mintea
cum fac și furnicile cu pufuletele
îmi duc la adăpost mintea
pentru a o devora mai târziu
o să mă faci să mă simt în siguranță?
o să oprești tu mulțimea asta
de gânduri care se luptă
să îmi dizolve creierul ca pe un
pliculeț de 3 în 1 în apă fierbinte?
crezi că sunt destul?
voi fi destul?
voi face destul?
voi reuși?
mă vor mai iubi?
și dacă greșesc?
tu mă vei mai iubi?
mereu am încercat să fac bine
e cea mai fierbinte vară
din ultimii 35 de ani
pe ecran cadre cu noi doi
și xenia
pare că nu sunt singură
un viitor pe care îl aștept
un prezent în care mă pierd
sacrificiul nostru
m-am mirat mereu
de cei care suferă și fac
câte clădiri se construiesc
peste ruine fără măcar
să încerce cineva să le ascundă
viață peste un corp aproape putrezit
ca Palatul Telefoanelor din București
acum ești trist, obosit și stresat
dar mâine
vei fi doar trist și poate tristețea
va fi și mai mică și mai ușoară
un chibrit – aprinzi aragazul
îl scapi printre degete și-l uiți
car o mare de plumb
repartizată în mâini, în picioare, în gât
dar mai ales în stomac
suferința face artiști buni
sau proști, dar cu nimic mai puțin artiști
îi compătimesc pe cei fericiți
cărora li s-a negat dreptul de a crea
și pe cei care suferă și nu au putut
să îi dea suferinței o formă
cuvintele dor și nu ar trebui
să le dai drumul atât de ușor
cuvintele torturează carnea
sub piele, printre oase
ai renunțat. totodată, ai ales
drumul mai greu
în sacrificiul tău
eu am fost jertfa
vițelul de pe altar sunt eu
la 5 ani
Poemele fac parte din volumul de debut al Mariei Ciurea, toate ușile trântite dau naștere unui mic cutremur, care apare cât de curând la Cartea Românească.
