Partidele politice din România sunt persoane juridice de drept public, ceea ce le conferă o poziție unică în arhitectura statului. Dacă școlile, spitalele și primăriile trebuie să fie transparente, fiind finanțate din bani publici, la fel ar trebui să fie și partidele. Totuși, interesul cetățenilor se limitează aproape exclusiv la deciziile politice vizibile – guvern, parlament, consilii locale – și foarte rar la deciziile interne ale partidelor, acolo unde se hotărăsc, de fapt, viitorii miniștri, primari, șefi de agenții și strategii de putere. În mod paradoxal, tocmai pentru că sunt organizații de drept public, partidele ar trebui să fie supuse unui control civic sporit, dar ele reușesc să se camufleze perfect în mecanisme de club privat. Acolo unde ar trebui să existe concursuri de idei, dezbateri doctrinare și evaluări de competență, avem doar negocieri de culise, verificarea carnetului de loialitate și, inevitabil, împărțirea resurselor.
Recrutarea, selecția și promovarea în partidele românești seamănă mai degrabă cu trierea într-o corporație opacă decât cu viața unei organizații democratice. Modul în care aceste procese sunt gestionate decide dacă se construiesc structuri umane competente sau, dimpotrivă, se distruge orice reflex meritocratic. Din păcate, regula ultimilor decenii este că se promovează mai ales mediocritatea docilă, nu competența autonomă. Într-o logică pervertită, valoarea este percepută ca un risc, pentru că un om cu inițiativă devine greu de controlat.
Responsabilitatea clasei politice este adesea ascunsă sub expresii de tipul „statul face” sau „statul decide”. Statul este redus la o entitate abstractă, atotputernică și fără chip, de parcă deciziile s-ar lua singure, printr-un fel de gravitație administrativă. În realitate, statul nu face nimic de la sine: el oferă doar infrastructura socială și juridică. Cei care fac, administrează și decid sunt politicienii. Confuzia este intenționat întreținută pentru a ascunde responsabilitatea personală a celor care ocupă funcții. „Statul ne obligă”, „statul ne fură”, „statul ne pedepsește” – expresii prin care vinovații reali devin invizibili, iar cetățeanul e invitat să se războiască cu un concept, nu cu un politician concret.
Discuția despre putere și morală merită începută cu o idee veche, dar mereu actuală: might is right. Puterea are întotdeauna dreptate – măcar temporar. Este o concepție primitivă, dar încă funcțională în foarte multe sisteme politice. Adăugarea moralei – fie ca fundament real, fie ca propagandă care o imită – nu face ca mecanismele conflictului să fie cu mult mai elevate. Doar le îmbracă într-un limbaj mai sofisticat. Dacă în Evul Mediu puterea se legitima prin drept divin, astăzi se legitimează prin „narațiuni” – conceptul contemporan pentru ceea ce odinioară se numea simplu „minciună” sau „manipulare”.
Tensiunile sociale apar, inevitabil, din interacțiunea celor două componente: puterea și morala. Atunci când distanța dintre ele crește, conflictul devine inevitabil. Echilibrul fragil dintre cele două poate preveni crizele, iar ruptura dintre ele produce violență socială sau chiar fizică. Exemplele internaționale sunt edificatoare: sistemul unipolar american a funcționat cât timp puterea era dublată de o morală (fie și una selectivă) care legitima intervențiile externe. Războiul din Ucraina continuă pentru că balanța morală-putere rămâne dezechilibrată: fiecare parte invocă legitimitatea sa, dar niciuna nu are suficientă forță pentru a închide conflictul. Iar în Gaza, conflictul persistă pe fundalul unei puteri militare absolute, cu o moralitatea zero. Recentele proteste pe scară largă din Europa, în special din Italia, vin după anularea ascendentului moral al Israelului prin raportul ONU care îi confirmă actele genocidare.
În democrații, alternanța la putere este mecanismul menit să aducă legitimitate morală suplimentară prin vot. România nu a mai cunoscut o astfel de alternanță din noiembrie 2021, când guvernul Ciucă a inaugurat un ciclu de coabitare între aceiași actori. Partidele nu produc dizidență internă, ci doar o rotație mecanică a cadrelor. Rar vezi o voce critică în interiorul lor; mai degrabă vezi „traseiști” care sar dintr-un partid în altul, cu aceeași naturalețe cu care și-ar schimba echipa preferată de fotbal. În lipsa unei competiții reale de idei, puterea se erodează prin corupție și prin incapacitatea de a colecta resurse, iar liderii naționali și-ar risca integritatea fizică dacă ar coborî prin județele dominate cândva de propriii lor baroni locali. Morala scade cu fiecare refuz de reformă internă, iar formațiunile noi nu dispun de capacitatea organizatorică necesară pentru a deveni alternative credibile.
Oferta politică este, în consecință, extrem de slabă. Când mizele politice sunt cele mai mari, conservarea puterii în partid cântărește mai mult decât preluarea puterii de stat. Politicienii preferă garanțiile de păstrare a statu‑quo‑ului în locul efortului de a convinge electoratul. Presa, finanțată cu sume colosale, cumpără morală la pachet pentru partide și exclude din dezbatere orice subiect care ar putea deranja. Funcția de „a patra putere în stat” a ajuns la o caricatură: lipsesc analizele, sintezele, critica guvernării sau măcar a opoziției. Mai mult, presa a devenit un soi de mecanism de reciclare a temelor preferate de politicieni, cu aceeași vigoare cu care reciclează știrile de pe agenții.
Niciun guvern nu ia decizii anticiclice sau măsuri de reformă structurală care să refacă echilibrul dintre putere și încredere. Totul se face la mica înțelegere cu piețele, cu partenerii externi sau cu propriii clienți politici. Promovarea constantă a politicilor neoliberale subminează simultan atât resursele de putere, cât și pe cele morale. Rezultatul este diminuarea echilibrului social, într-o țară unde capitalul social este oricum precar: românii au cea mai mică încredere în vecini din regiune, iar individualismul atinge cote ridicate. Dacă adaugi la această ecuație lipsa de solidaritate instituțională și oboseala civică, tabloul este complet.
Consecințele sunt previzibile: escaladarea violenței sociale sau ascensiunea votului extremist. Nu pentru că românii ar fi înclinați natural spre radicalism, ci pentru că nu există alternativă politică. Școala de gândire a stângii, dominată de reflexul deconstructivist, preferă să explice victoriile dreptei cu minuțiozitate academică. Cel mai bun rezultat al stângii e să demonstreze „de ce” a câștigat adversarul, nu să prevină acel câștig. În felul acesta, stânga alege să aibă dreptate, nu eficiență. Nicio vină directă în ascensiunea dreptei, dar incapacitatea cronică de regenerare devine, indirect, un cadou.
Lipsa mizelor politice e confirmată și de percepția publică: încălcările legii în alegerile din București au fost tratate ca dispute interne între partide, fără impact asupra vieții cetățenilor. Electoratul privește scena ca pe un teatru previzibil, unde schimbarea de decor nu schimbă piesa. Bucureștenii, la fel ca mulți alți români, sunt convinși că alternanța politică nu aduce nicio schimbare reală. De aici și absenteismul constant, chiar la scrutinele importante. Explicația cu „românii plecați” devine, la un moment dat, doar o scuză convenabilă.
Concluzia e simplă și crudă: România evoluează pe un trend care va duce, mai devreme sau mai târziu, la o ruptură socială violentă. Efectele vor fi devastatoare nu doar economic, ci și social. Conflictul dintre putere – oricine ar reprezenta-o – și populație este în creștere. Lipsa unui contract social bazat pe echilibrul dintre putere și morală transformă fiecare criză într-o bombă cu ceas. Întrebarea nu mai este „dacă” prăbușirea va veni, ci doar „când” și în ce formă. Și, mai ales, cine va avea curajul să recunoască public că „statul” nu e de vină, ci oamenii care îl conduc – oameni a căror selecție, promovare și morală sunt oglinda fidelă a falimentului colectiv.
