Grija față de sine și grija față de celălalt

Context

În anii tumultuoși ai Pandemiei de Covid, ideea de grijă, precum și lipsa ori surogatele ei au căpătat o importanță sporită. Dacă avem nevoie de grijă înseamnă că ființele umane sunt funciarmente fragile și, în plus, conștiente de această fragilitate. Se poate vorbi de două forme ale grijii față de cineva: grija clinică, rece, funcțională, și grija tandră, mai puțin cuantificabilă. Pe prima o oferă doctorii, frizerii, croitorii, avocații, tâmplarii etc. A doua este oferită de iubiți, prieteni, părinți, preoți, artiști etc. Există chiar un demers intelectual ce analizează acest domeniu – etica grijii (care ethics).

Bineînțeles că aceste griji se pot suprapune, pot fi combinate în grade variabile, pot fi neîndestulătoare sau pot chiar lipsi cu desăvârșire. De aceea, întrucât e posibil ca spontaneitatea grijii să nu apară, ea a fost formalizată în obligații. Iar acestea pot fi împărțite în obligații morale și obligații juridice. Nu e tot timpul ușor să distingi între ele, dar de dragul clarității să le păstrăm distincte. Doza, amplitudinea, temporizarea, tactul cu care sunt prestate aceste obligații au grade diferite și sunt foarte dependente de context. 

Cum se leagă idee de grijă de idea de drepturi fundamentale? Pentru că autonomia pare să contrazică grija. Deci trebuie distins între grija de sine și grija față de celălalt. Drepturile fundamentale dau loc autonomiei individuale, iar grija configurează un fel de bine comun. Nu cred că sunt termeni total incompatibili, dar sunt într-o oarecare tensiune. Uneori, individul poate percepe măsurile de îngrijire ca pe niște pericole, considerând că grija manifestată de stat e un cal troian – astfel, individul va contesta măsurile oficiale pe orice cale va găsi de cuviință. 

De exemplu: public un roman pornografic. Statul în care l-am publicat mă condamnă penal pentru asta. Dacă există un mecanism jurisdicțional de rezolvare a acestei dispute, s-ar putea să am șansa să-mi fie protejată această libertate de a mă exprima neîngrădit. Astfel că, dacă s-ar crea un precedent, s-ar putea afirma în general că am dreptul de a mă exprima pornografic fără ca statul să aibă posibilitatea să interfereze. E un exemplu care ilustrează cum funcționează această tehnică politico-juridică. 

Se poate spune că aceste drepturi fundamentale au apărut ca o grijă specială de care au nevoie indivizii contra statului. În exemplul dat, există un fel de grijă a judecătorilor pentru libertatea individuală, în sensul că le dau undă verde în a trece peste o restricție sau o interdicție dată. Dar judecătorii au o sarcină dificilă, mai ales în societățile complexe în care trăim, când trebuie să armonizeze interesul individual și pe cel colectiv, în așa fel încât să nu primeze unul în dauna altuia. E un echilibru fin și nu ușor de obținut.

Se poate spune că sistemele sociale sunt formate din relații și raporturi de grijă și îngrijire reciproce, oneroase și gratuite, între stat, indivizi vulnerabili și indivizi mai puțini vulnerabili. Statul poate fi văzut fie ca un paznic de noapte, fie ca stat providențial (welfare state).  În ambele concepții, statul are grijă de cetățenii săi, dar statul-paznicul e mai mult pasiv, în timp ce statul providențial e mai degrabă activ. 

În orice societate există un minimum de obligații de îngrijire care sunt datorate celor vulnerabili. Drepturile fundamentale ca grijă specială de care au nevoie indivizii în viață contra statului, pe de-o parte, și, pe de altă parte, grija statului pentru cetățeni, par idei contradictorii, dar oare sunt ele incompatibile? Această tensiune este surprinsă și de textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin stipularea clauzelor de autorizare. 

O să analizez mai departe câteva spețe din cazuistica Curții Europene care acoperă o problematică legată de sănătate, în special de situația specială a bolilor contagioase. Catalogul de drepturi pe care le regăsim în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Convenția) se bucură de o protecție jurisdicțională. Odată cu criza sanitară pricinuită de Pandemie și cu reglementările  statale referitoare la limitarea circulației, măsurile de carantină și izolare, au apărut multe cereri cu privire la aceste drepturi, multe dintre ele părând mai degrabă șicane fără miză. Mai departe, voi încerca să descriu cum a abordat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea) problema drepturilor individuale versus interesul colectiv/public, în cazul de față sănătatea publică fiind o expresie a interesului public.

În cazuistica Curții, problemele suscitate de recenta Pandemie de Covid s-au mai pus în trecut cu privire la infectarea cu HIV. Odată ce trece la analiza fondului, Curtea întreprinde un test tripartit: 1) dacă există o ingerință în dreptul  invocat de reclamant; 2) dacă acea ingerință  are scop legitim și e prevăzută de drept; 3) dacă limitarea este necesară într-o societate democratică. Prin descrierea succintă a câtorva cazuri, va deveni clară maniera în care abordează Curtea problemele juridice referitoare la bolile contagioase. Analizele abstracte nu sunt foarte utile, de aceea e indicat să studiem câteva cazuri.

Cazul Z versus Finlanda

În acest caz, decis în 1997, cetățeană finlandeză Z s-a plâns că statul i-a încălcat dreptul la respectarea vieții private și de familie (art. 8). Z era căsătorită cu X la data evenimentelor. X încă nu avea cetățenia finlandeză. Amândoi erau infectați cu virusul imunodeficienței umane (HIV). X a fost condamnat pentru viol. În timpul procedurilor penale, instanța finlandeză a cerut ca doctorii care l-au consultat să ofere probe în procesul penal. În plus, documentele medicale ale lui Z, care divulgau că este pozitivă HIV au fost aduse ca probe de procurori în proces – fără consimțământul acesteia. 

Tribunalul a ținut procesul în ședință secretă și a ordonat ca documentele primite ca probe să rămână secrete timp de zece ani. Odată cu publicarea hotărârii judecătorești, informațiile referitoare la starea medicală ale lui Z au apărut, totuși, în hotărâre. Curtea Europeană a constat că Finlanda nu a încălcat art. 8 din Convenție, când a folosit la proces datele medicale  ale lui Z, raționamentul fiind următorul: deși pacienții au dreptul să le fie protejată confidențialitatea  propriilor date medicale, acest drept poate fi depășit de interesul statului de  a investiga și condamna infracțiunile. 

Pe de altă parte, Finlanda a încălcat totuși art. 8, deoarece tribunalul intern a publicat identitatea lui Z și informația că este pozitivă HIV, asta după ce Z afirmase clar că ar dori să păstreze confidențiale aceste informații, din pricina riscului de excluziune socială. 

Măsurile luate de state cu privire la divulgarea informațiilor medicale fără consimțământul pacienților sau cele care obligă terții la comunicarea forțată a acestora trebuie să fie verificate stringent atât de curțile interne cât și de Curtea Europeană. Ponderarea justă a intereselor e făcută pe baza faptelor, de la caz la caz. Sistemele juridice trebuie să cuprindă garanții adecvate pentru a apăra confidențialitatea datelor medicale. Secretul referitor la starea de sănătate trebuie ponderat cu interesul public.

Cazul Biriuk versus Lituania (2003)  

Cel mai mare cotidian din Lituania a publicat un articol intitulat: „Satele limitrofe ale orașului Pasvalys sunt paralizate de frica de moarte: locuitorii  acestei zone îndepărtate trăiesc în pericolul de a contracta SIDA.” În acest articol, doamna Biriuk a fost descrisă ca având un comportament desfrânat și ca fiind infectată cu HIV în urma consumului de droguri. Biriuk a pornit un demers judiciar împotriva ziarului pe motiv că i-a fost încălcat dreptul la viață privată. Tribunalul i-a dat câștig de cauză, susținând că ziarul a eșuat în a stabili veridicitatea informațiilor cu privire la relațiile personale ale doamnei Biriuk. În plus, starea ei de sănătate, adresa și numele ei întreg au fost divulgate fără consimțământul său. Iar acest lucru nu a avut ca temei un scop legitim și convingător. Domnișoarei Biriuk i s-a acordat despăgubiri în cuantum de 2.896 de euro. Curtea de Apel a confirmat hotărârea tribunalului, la fel și Curtea Supremă.

Curtea Europeană a afirmat că a existat o încălcare a art. 8 din Convenție și a mărit cuantumul despăgubirii la 6.500 de euro. Curtea a spus că ziarul nu a avut o justificare să publice articolul incriminat, fiindcă nu a avut niciun scop legitim în a face publice informații cu privire la viața sexuală și la starea de sănătate a reclamantei. Curtea a mai remarcat  faptul că reclamanta locuia într-un sat mic, nu într-un oraș, iar publicarea unui asemenea articol prezenta un risc ridicat ca ea să fie supusă la umilințe și excluderi în cercul său social. Curtea a reiterat aici și ceea ce a afirmat în cazul precedent, anume că: „Respectarea confidențialității cu privire la informațiile în legătură cu sănătatea sunt cruciale nu doar pentru protecția vieții private a pacientului, ci și pentru menținerea încrederii în profesia medicală și în sistemul de sănătate în general. Fără o asemenea protecție, cei care ar avea nevoie de îngrijire medicală ar putea fi demotivați să caute tratamentul adecvat, astfel punându-și în pericol propria sănătate, și în caz de boli transmisibile punând în pericol chiar sănătatea comunității.”

Cazul Enhorn versus Suedia (2005) 

Reclamantul era pozitiv HIV și întreținea relații sexuale cu bărbați. A transmis virusul unui bărbat mai tânăr, înainte să știe că este pozitiv el însuși. Apoi i s-a spus de către doctor să nu mai aibă relații sexuale fără să își informeze partenerii că este pozitiv HIV, să folosească prezervativ și să nu consume cantități mari de alcool. Reclamantul nu s-a prezentat la consultațiile stabilite în prealabil. Astfel că doctorul a introdus o cerere la instanța competentă în baza Legii privind bolile infecțioase (1988), prin care cerea ca reclamantul să fie internat forțat în spital până la trei luni. Doctorul și un specialist psihiatru au depus mărturie că reclamantul prezintă  riscul de a transmite HIV datorită refuzului acestuia de a-și modifica comportamentul și datorită abuzului de alcool. Instanța administrativă a stabilit că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația de a se prezenta la vizitele medicale regulat și astfel i s-a ordonat să fie internat forțat până la trei luni în spital. Ordinul de internare a fost prelungit repetat o dată la șase luni, el fiind în vigoare pe o perioadă de șapte ani. Din care reclamantul a fost internat efectiv un an și jumătate, sustrăgându-se internării de mai multe ori. 

Reclamantul s-a plâns că internarea lui forțată i-ar fi încălcat dreptul la libertate, conform art. 5 din Convenție. Statul a susținut că internarea reclamantului a fost legală conform art. 5, alin. 3, lit. b) și e) din Convenție, care permite detenția unei persoane pentru „nerespectarea unei hotărâri pronunțate de un tribunal în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege” și pentru „prevenirea răspândirii unei boli contagioase, a unei persoane alienate mintal, a unui alcoolic, toxicoman ori vagabond”. 

Curtea a subliniat că părțile sunt de acord că ordinul de internare forțată a reclamantului constituie o „lipsire de libertate ”, conform art. 5. Curtea a mai constatat că este aplicabil art 5., alin 1, lit e), care permite detenția unei persoane în scopul prevenirii răspândirii unei boli infecțioase. Când vine vorba despre lipsirea de libertate, prevederile legale ce permit acest lucru trebuie să fie clar definite și accesibile persoanei în cauză, astfel încât să poată să prevadă care ar fi consecințele acțiunilor sale. Privarea trebuie să fie lipsită de arbitrarietate și conformă principiului proporționalității. Lipsirea de libertate este justificată dacă măsuri mai puțin severe au fost luate în considerare și s-a constatat că sunt insuficiente pentru a proteja interesul public. 

Potrivit Curții, criteriile esențiale pentru  evaluarea legalității lipsirii de libertate în cazul în care e vorba despre prevenirea răspândirii unei boli transmisibile sunt: (1) dacă răspândirea bolii infecțioase este periculoasă pentru siguranța și sănătatea publică și (2) dacă detenția persoanei infectate este o soluție ultimă cu privire la preveniri răspândirii bolii. De asemenea, trebuie văzut dacă s-au luat măsuri mai puțin severe, dar au fost insuficiente pentru protejarea interesului public. 

Primul criteriu este nedisputat: virusul HIV e periculos pentru sănătatea și siguranța publică. Dar statul nu a luat în considerare măsuri mai puțin severe, ci s-a luat direct măsura internării. Astfel, deoarece statul suedez nu a luat în considerare măsuri mai puțin severe, iar măsura internării forțate a reclamantului nu era o soluție ultimă în prevenirea răspândirii virusului HIV, curtea a concluzionat că nu s-a făcută o ponderare corectă a interesului public cu dreptul reclamantului la libertate. Internarea forțată a reclamantului bazată pe riscul că acesta ar putea transmite virusul îi încalcă dreptul la libertate.

Cazul Shelly v. Regatul Unit (2008) 

Reclamantul Shelly, cetățean britanic, era încarcerat în penitenciarul H.M. Whitemoor. S-a plâns că statul britanic nu oferea un program de schimb de ace medicinale pentru seringi. Astfel, prin această omisiune a statului britanic, i s-au încălcat drepturile prevăzute de art. 2 (dreptul la viață), art. 3 (interzicerea torturii și pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante), art. 8 (respectarea vieții private) și art. 14 (interzicerea discriminării) din Convenție. Studiile arătau că unele bolii ca HIV, hepatita C și hepatita B erau răspândite printre persoanele încarcerate. Aceste boli sunt deosebit de periculoase și duc de cele  mai multe ori la moartea celor infectați. O cauză primară a răspândirii acestor boli este folosirea acelor în comun de către cei care-și administrează anumite droguri. Regatul Unit oferea schimb de ace populație în general. Totuși nu oferea acest serviciu persoanelor încarcerate. La data cererii, penitenciarele ofereau tablete speciale pentru dezinfectarea acelor pentru a reduce riscul infecțiilor. Reclamantul,  prizonier și consumator de droguri, nu a specificat în cerere acest lucru. Avea probleme de sănătate datorită folosirii acelor în comun între prizonieri. Inițial, a atacat la instanța națională, prin intermediul unei acțiuni judiciare prin care susținea că politica Regatului Unit cu privire la schimbul de ace este contrară art. 2, 3 și 8 din Convenție. Acțiunea acestuia a fost respinsă, instanța internă afirmând că neadoptarea acestei politici de schimb de ace la nivelul prizonierilor avea ca scop descurajarea consumului de droguri în penitenciare.

Cu privire la  art. 8, Curtea a recunoscut că această garanție ar putea necesita măsuri preventive pentru a reduce ratele de infectare în închisori. Cu toate acestea, nu există nici o obligație a statului de a adopta măsuri speciale de prevenție  cu privire la sănătate, cu excepția celor ce decurg din articolele 2 și 3. Iar în chestiuni legate de politica de îngrijire a sănătății, autoritățile naționale dispun de o marjă de apreciere pentru a determina măsurile preferate. În acest caz, reclamantul nu a demonstrat vreun efect negativ direct asupra vieții sale private. Nu i s-a refuzat accesul la informații sau asistență adecvată cu privire la potențialele amenințări la adresa sănătății sale. Având în vedere marja de apreciere de care dispun autoritățile naționale în domeniul  politicilor de sănătate și ținând cont că deja au fost luate anumite măsuri preventive, Curtea a concluzionat că Guvernul nu a încălcat dreptul la viață privată al reclamantului. Justificarea deciziei s-a bazat pe următorul considerent: statul are o marjă de apreciere considerabilă în sfera politicilor de sănătate, în care resursele sunt limitate.

Nu există drepturi absolute

Z, Biriuk și Enhorn erau infectați cu HIV. Putem să-i considerăm părți vulnerabile. Cazul lui Z nu pune în mod fățiș în lumină un conflict cu privire la sănătatea publică: idea centrală în acest caz este că informațiile cu privire la sănătate persoanei trebuie să fie protejate și divulgate doar cu consimțământul acesteia. Dar aici, un interes privat – secretul informațiilor personale de natură medicală – a fost trecut în plan secund în favoarea interesului statului de a condamna și a pedepsi infracțiunile. Este clar că în acest caz sănătatea apare ca un interes privat. 

E ciudat cum acest lucru poate fi privit și invers: sănătatea ca interes public, așa cum apare în cazurile Biriuk și Enhorn. În cazul Biriuk, sănătatea ca interes privat și ca interes public apar interconectate. Astfel că statul trebuie să aibă un regim juridic eficient de control al circulației informațiilor cu caracter medical, iar dacă o instanță constată că un ziar a încălcat dreptul la viață privată, acordarea de despăgubiri derizorii nu e de fapt un mijloc eficient în protejarea acestui drept. Statul are obligația pozitivă să protejeze viața privată (informații privind sănătatea), să asigure un regim juridic eficient de protecție, conflictul fiind între doi particulari. Libertatea de exprimare a ziarului nu se întinde în sfera informațiilor confidențiale de natură medicală. 

În cazul Enhorn, statul pare să fi eșuat să aibă grijă de el: în viziunea statului suedez, întrucât era purtător al unei boli infecțioase, se impunea privarea lui de libertate ca să se limiteze riscul de a răspândi boala (o măsură ce constă în a avea grijă să nu se îmbolnăvească și alții). Este o preocupare legitimă, dar, pentru limitarea răspândirii bolilor, privarea de libertate trebuie să fie o ultimă soluție. Iar cazul lui Shelly este unul atipic: nu era infectat, dar se temea de acest risc, mai ales că era și încarcerat, el considerând că implementarea unui program de schimb de ace de seringi ar fi redus acest risc.  

Dacă individul ar fi complet autonom, ideea de grijă ar părea absurdă ori de neînțeles. Dar autonomia individuală e fracturată, drept care e nevoie de grijă instituționalizată sub formă de drepturi și obligații. În spețele analizate, încrederea în sistemul medical apare ca laitmotiv: ea este erodată de o retorică bazată pe ideea că avem drepturi și libertăți, fără a se lua în considerare și viziunea mai puțin atrăgătoare a grijii pe care trebuie s-o oferim celor care au nevoie de ea. Iar cei bolnavi au nevoie de grijă. Nu există drepturi absolute, iar capriciile individuale nu trebuie transformate în licență pentru a face orice și oricum, întrucât grija pentru noi înșine și mai ales pentru semenii noștri e un factor esențial într-o societate.