Noțiunea
Există diferite preconcepții și păreri eronate despre noțiunea de solidaritate. Dicționarele dau de obicei definiții precum: „sentimentul care îi determină pe oameni să-și acorde ajutor reciproc”. Dar această coloratură emoțională a conceptului este consecința confuziei dintre solidaritate și caritate.
Principala deosebire dintre ele rezidă în faptul că, în timp ce solidaritatea presupune o poziție de egalitate și o reciprocitate între părțile care colaborează, caritatea presupune o unilateralitate: persoana care realizează actul generos nu primește la schimb decât satisfacția morală a datoriei împlinite. Însă natura autentică a solidarității nu este strict legată de moralitate. Esența ei este pragmatismul.
Unii susțin că, în urma săvârșirii unui act, autorul faptei oricum primește ceva, dacă nu material, atunci spiritual sau sufletesc. Dar esența solidarității presupune ca părțile implicate să înfăptuiască, prin ajutor mutual, un scop fie personal, fie comun. Astfel, ajutorul – material, emoțional sau de altă natură – nu vizează niciodată doar interesul uneia dintre părți, ci întotdeauna pe al ambelor.
Solidaritatea este bilaterală, adică părțile se angajează să facă ceva în vederea înfăptuirii unui scop comun, și are următoarele componente esențiale: reciprocitatea, interdependența & egalitatea părților care colaborează.
Reciprocitatea se referă la faptul că ajutorul prestat de părți este mutual.
Interdependența ajutorului acordat evidențiază miza solidarității, care rezidă în faptul că prestația, adică ajutorul acordat de o parte, depinde de acordarea ajutorului de către cealaltă parte.
Egalitate se referă la faptul că niciuna dintre părți nu poate să-și impună voința asupra celeilalte. Bunăoară, între un rege și un suspus nu putem vorbi despre solidaritate, deoarece diferențele de statut social creează un dezechilibru: regele privește lumea de pe o poziție de superioritate, iar supusul, de pe o poziție de inferioritate și dependență. Supusul depinde de rege, pe când monarhul are o libertate absolută, iar voința sa trebuie respectată și acceptată ca atare.
Așadar, prin solidaritate înțelegem un contract non-juridic, adică o înțelegere sau un acord care urmărește atingerea unor obiective precizate de părți, atinse prin intermediul prestațiilor reciproce.
Un proverb african subliniază excelent conținutul solidarității: „Dacă vrei să ajungi repede, mergi singur. Dacă vrei să ajungi departe, mergi împreună cu cineva.” Pe scurt, colaborarea și sprijinul reciproc sunt esențiale în vederea atingerii unor obiective pe termen lung.
Conținutul solidarității este exprimat si prin numeroasele fabule, de exemplu, cea cu paraliticul și orbul – fiecare are o deficiență, dar, prin punerea în comun a resurselor și capacităților, cei doi alcătuiesc o entitate „completă”: „Tu vei umbla în locul meu, iar eu voi vedea în locul tău”, spune paraliticul. Deci, solidaritatea este un schimb care are o natură pragmatică.
O alta situație exemplificatoare este o clasă de liceu, în care fiecare individ are propriile interese și dorințe, dar și o țintă comună, anume obținerea diplomei de bacalaureat, ceea ce îi poate face solidari: unii care se pricep mai bine la literatura maghiară, să zicem, le dau meditații celor slabi la disciplina asta, iar cei din urmă, având și ei un domeniu în care excelează, matematica, le oferă primilor, la schimb, meditații la matematică.
În rezumat, o definiție de lucru ar putea suna așa: solidaritatea este strategia de realizare cu cea mai mare eficiență a unor interese comune sau personale, care presupune asumarea unor responsabilități reciproce și interdependente.
Solidaritatea în natură
Adevărul fundamental al vieții este lupta pentru supraviețuire, iar după Hobbes, starea naturala a oamenilor este bellum omnium contra omnes: războiul tuturor împotriva tuturor.
Dar înțelept e să evităm astfel de afirmații, pentru că nu avem cum să cunoaștem pretinsa stare originară a omului. Ce putem spune e doar că lupta individului pentru conservare și reproducere e starea de fapt prezentă – ea e atestată și pentru epoci mai îndepărtate din istoria consemnată a omului. Cum va fi fost omul în epoca lui aurorală încă nu știm și probabil nu vom afla nicicând – deși paleontologia ne oferă nişte indicii în această privință.
Așadar, lupta pentru existență este o realitate flagrantă, cu care se confruntă fiecare individ. Există două modalități de-a o gestiona, cea de-a doua fiind mai eficace decât prima: asumarea conflictelor reciproce și acordarea ajutorului mutual.
Animalele pot fi clasificate, în funcție de comportamentul lor, în animalele sociale (precum lupii, furnicile, albinele, delfinii, cimpanzeii) și animale solitare (tigrii, urșii, leoparzii). Acestea din urma sunt mamifere prădătoare puternice, care se asociază doar în situații specifice, precum perioada reproducerii; iar dintre cele dintâi, furnicile și albinele ocupă un loc aparte: sunt cele mai fragile dintre viețuitoare, pe care omul le poate distruge cu un singur deget. Dar un roi de albine, folosindu-și multitudinea de ace veninoase, poate omorî și cel mai puternic mamifer. Morala socială este clară: în uniune stă puterea.
Omul nu este dotat cu gheare și dinți ascuțiți care să-i permită să vâneze eficient, nici cu o blană deasă care să-l protejeze împotriva frigului; nu este mamiferul cel mai mare, nici cel mai puternic. Totuși, el se diferențiază de celelalte rude ale sale: nivelul ridicat al inteligenței și complexitatea conștiinței îi conferă o superioritate imbatabilă pe Pământ.
Prin această capacitate cognitivă, homo sapiens a reușit să populeze toate continentele planetei. Iar omul din ziua de azi – aflat în culmea evoluției sale, în plină era a tehnologiei ultrasofisticate – ar fi trebuit să stabilească deja la nivel planetar, inspirându-se din natură și din istoria umanității, că cel mai eficace mijloc de supraviețuire colectivă e tocmai solidaritatea, care, după cum am discutat mai sus, nu este specifică omului și nu are o natură morală.
Deși omul este cel mai dezvoltat dintre animale și ar putea decide să aibă o conduită rațională și responsabilă față de sine și natură, azi consemnăm numeroase patologii sociale și ecologice: exploatarea săracilor, nedreptatea sistemică, stratificarea socială radicală, megalomania belicoasă a unor politicieni populiști, interzicerea unor drepturi fundamentale și oprimarea comunităților minoritare (de pilda, interzicerea Gay Pride-ului din Ungaria), poluarea naturii, distrugerea habitatelor altor specii etc. Toate astea provin, printre altele, din individualismul excesiv, din lăcomia dezlănțuită și din impulsurile revanșarde.
Modalitatea abuzivă în care se exercită individualismul dezvăluie chipul unui demon aproape invincibil, ale cărui trăsături sunt ușor de înșirat: egocentrism, nepăsare față de comunitate, abuz de putere, epuizarea resurselor, amoralitate, conducere prin concurență agresivă, negarea responsabilității morale.
Consecințele acțiunii acestui demon sunt și ele ușor de enumerat: alienare, lipsa coeziunii comunitare, adâncirea inegalităților sociale și economice. Iar de aici rezultă conflicte între individ și societate, deci instabilitate socială.
Ordinea actuală a lucrurilor contribuie la adâncirea și persistența problemelor, dar înainte să plănuim o schimbare sistemică alimentată de nemulțumire și compasiune, să acordăm o clipă de atenție și unei vorbe celebre a lui Tolstoi: „Toți oamenii vor să schimbe lumea, dar nimeni nu se gândește să se schimbe pe sine.’’
Ce-ar fi de făcut?
Pentru a produce schimbări sistemice, trebuie să începem cu noi înșine și cu înțelegerea unui adevăr societal esențial formulat de Marcus Aurelius: „Ne-am născut pentru a ne ajuta unii pe alții, precum se ajută dinții de sus cu cei de jos, piciorul stâng cu cel drept și mâinile una pe alta.”
Se poate spune că ajutorul mutual e la fel de inevitabil ca legea atracției universale, pe care se bazează întregul univers: de exemplu, sistemul nostru planetar s-a format și se menține în starea actuală datorită forțelor de atracție dintre planetele care îl compun. De aceea lupta împotriva semenilor noștri este o formă de iraționalitate, o interpretare greșită a condiției umane.
Noi, oamenii, suntem atomii aceluiași corp numit omenire. Cum ar fi dacă mâna ar ataca piciorul, distrugându-l, sau dacă ar zice că nu mai vrea să fie mână? Fiecare furnică dintr-un furnicar are rolul său și, în esență, nimeni nu este nici mai presus, nici mai prejos decât alții.
Mulți dintre noi adăpostim în mințile noastre o concepție asupra omenirii alterată de un egoism exacerbat, pe care trebuie să-l depășim, atât pentru binele personal, cât și pentru cel colectiv. Coeziunea comunităților umane se realizează numai prin solidaritate și prin adoptarea valorilor umaniste. Pentru că viața este o povară pe care cu toții o împărtășim. Analizând lucrurile până în substratul lor profund, dacă rănești pe unul dintre apropiații tăi, te rănești indirect și pe tine, căci ești unit cu el prin condiția umană și prin circumstanțele inevitabile ale vieții.
Fără o atenuare a individualismului excesiv și fără conștientizarea unor adevăruri societale care ar fi trebui să fie evidente în epoca noastră, nu putem ieși din cadrul întunecat al confruntării continue.
Competiția agresivă nu e cu mult diferită de ceea ce numim legea junglei, pe care omenirea pretinde că ar fi depășit-o. Din păcate, homo sapiens încă n-a înțeles că supraviețuirea speciei noastre și a civilizației pe care am construit-o se bazează nu pe conflictul nesfârșit, ci pe colaborare și ajutor mutual.
