Născută în 1993 la București, Cristina Juncu și-a obținut licența în arta actorului la UNATC în 2015, iar în 2017 absolvit masteratul în actorie în cadrul aceleiași universități. În clasele I-VIII, a studiat vioara la Școala de Muzică și Arte Plastice nr. 3.
În prezent, e actriță la Nottara și colaborează cu alte teatre de stat și independente din București. Joacă în Agnes, aleasa lui Dumnezeu (r. Sânziana Stoican, Teatrul Nottara) și în Patimile sexului frumos în Epoca de Aur (r. Elena Morar, Teatrul Nottara), pentru cel din urmă semnând și coloana sonoră.
Începând din 2019, îmbină interesul pentru compoziția muzicală cu activitatea teatrală: a compus coloana sonoră pentru spectacole din mai multe orașe ale țării și a coordonat câteva spectacole-concert. Cele mai recente piese pentru care a semnat coloana sonoră sunt Lucruri pe care le știu ca fiind adevărate (r. Vlad Bălan, Teatrul Regina Maria, Oradea) și Așteptându-l pe Ulise (spectacol-concert după Odiseea lui Homer, compus, regizat & coordonat muzical chiar de ea, produs de Asociația Par Coeur și co-finanțat de AFCN).
Ocazional, interpretează alături de Alexandros Raptis (regizor, lighting designer & muzician) un concert-potpuriu, alcătuit din cântece compuse pentru diverse spectacole de teatru din țară.
Este mama un puiuț blond pe nume Grigore.
Laurențiu Dulman: Salut, Cristina! Participi la cea de-a 18-a ediție a Festivalului de Teatru Independent Undercloud cu spectacolul-concert Așteptându-l pe Ulise, după Odiseea. Cum ai hotărât să faci o adaptare după Homer?
Cristina Juncu: Relația mea cu antichitatea greacă datează din vremea în care mi s-au pus în brațe Legendele Olimpului de Alexandru Mitru, pe care le-am devorat și adorat. Cu Ulise, însă, e o treabă mai specială, căci povestea lui e cea care mi-a activat pentru prima oară mintea de creatoare-povestitoare. Eram clasa a opta, nici nu mă gândeam la momentul respectiv să fac, în viitor, teatru. Aveam un proiect la latină, trebuia să prezentăm o operă antică pe înțelesul colegilor. Împreună cu cele trei prietene ale mele, am prezentat Odiseea din perspectiva personajelor feminine (Penelopa, Circe, Calypso, Nausicaa), declamând niște cânturi în versuri scrise de mine și redactate pe un fel de „papirusuri”, adică niște coli A4 puse la cuptor.
Și iată-mă, după aproape 20 de ani, revenind la povestea care a activat mica artistă din mine. Exact ca eroul din Odiseea, am rătăcit destul cât să am voie și nevoie să mă întorc. Iar tendința culturii, în ultimii ani, pare a fi tot asta: de a reveni la operele de la care a pornit totul. Când lumea începe să-și piardă direcția, se agață de rădăcini, iar Homer e inima copacului ancestral al literaturii.
© Ovidiu Teșileanu
L.D.: De ce ai ales formula de spectacol muzical pentru adaptarea ta?
Cristina Juncu: Momentele în care nu se aude nicio muzică din radioul meu intern sunt extrem de rare. Trăiesc tot timpul cu o coloană sonoră pe care nimeni altcineva n-o aude. Uneori, când n-o mai pot conține, îi dau glas și încep să fredonez, înnebunindu-i pe cei din jur, care sunt forțați să audă aceeași melodie iar și iar, până când se cristalizează (sau nu) în ceva concret. Muzica e limba în care mi-e cel mai ușor să vorbesc, deci e firesc să traduc povestea pe care vreau s-o spun în limba mea, ca să fiu sigură că o pot reda cât mai în detaliu, în toată complexitatea ei. De asemenea, se știe că muzica e limbajul care atinge cel mai ușor sufletul, iar povestea celui mai rațional și inteligent erou al antichității e, în fapt, o poveste despre căutarea sufletului.
L.D.: Care crezi că e relevanța contemporană a peregrinărilor lui Ulise?
C.J.: Ulise întruchipează, în mentalul colectiv, primul om modern, strămoșul omului de azi. Titulatura asta se referă la faptul că e primul erou care și-a folosit mintea pe post de armă, însă are adesea și o conotație negativă – este și primul erou care a câștigat prin înșelăciune, nu prin luptă dreaptă. Calul troian a fost, incontestabil, o decizie inteligentă: a scurtat un război de uzură – oricum prelungit inutil – cu minime pierderi de partea taberei câștigătoare. Din punct de vedere moral, însă, nu se poate exclude prețul din ecuație: exterminarea unei civilizații importante. Oare decizia a fost, deci, și înțeleaptă?
Omul modern trebuie să fie eficient, mintea îi este ghidul principal, iar moralitatea, care-și are originea în suflet, reprezintă un obstacol major în calea eficienței. Undeva, pe acest drum al izbânzilor rapide, omul modern își face din propria minte un mic zeu și uită încotro a pornit, uită ce căuta, uită de Ithaka lui. Într-o zi, se trezește rătăcit în mijlocul unei mări agitate, singur pe o plută, abandonat de zei, cărora li s-a crezut egal, întrebându-se cine e și către ce se îndreaptă. După mine, asta strigă, astăzi și întotdeauna, povestea lui Ulise: nu uita încotro ai pornit și de ce! Și ia-o pe drumul lung până acolo, scurtăturile de obicei se înfundă.
© Ovidiu Teșileanu
L.D.: Ce public ai avut în minte când ți-ai conceput spectacolul?
C.J.: Când aveam vreo 15 ani, m-am îndrăgostit de povestea lui Don Quijote de la Mancha datorită unui spectacol-concert al Adei Milea, în care cânta alături de Bobo Burlăcianu, Dorina Chiriac, Romulus Chiciuc și Adrian Cristescu. După care am vrut să și citesc Don Quijote. Mi-am dorit, în primul rând, să spun această poveste, care mie mi se pare cea mai frumoasă scrisă vreodată, pe înțelesul unui adolescent care nu ar pune niciodată mâna pe Homer de bunăvoie și nesilit de nimeni. Apoi m-am gândit că aș vrea să fie inteligibilă, relevantă, dar și catchy, pentru tot publicul cuprins între, să zicem, 10 și 100 de ani. La spectacolul din Undercloud va veni, pentru prima dată, și puiuțul meu, în vârstă de 4 ani – deci vom testa și alte categorii de vârstă. Eu sper că e relevantă pentru toată lumea, așa cum ar trebui să fie repovestirea unei opere de patrimoniu universal – că doar ăsta e scopul readucerii ei în vizor.
© Ovidiu Teșileanu
L.D.: Ce înseamna festivalul UNDERCLOUD pentru scena de teatru de la noi?
C.J.: Dacă nu mă înșel, UNDERCLOUD a fost primul festival de teatru independent din România, deci, încă de la început, a oferit o scenă, o mică insulă de uscat pe o mare tulbure tuturor odiseelor precum a noastră. Există proiecte care trăiesc cu ajutorul festivalurilor, iar noi, care am creat un astfel de proiect, îi înțelegem din plin relevanța și importanța, ca participanți.
Ca spectatoare, îmi amintesc că am prins, atât în liceu, cât și în facultate, Undercloud-ul de la Motoare, pe TNB. Era cel mai fresh și mai cool eveniment cultural din vremea respectivă. Probabil că acum, prin marea de festivaluri mici și mari din România, nu mai are același impact uriaș pentru publicul foarte tânăr dar, împlinind onorabila vârstă de 18 ani, deja poate fi numit un festival major și trebuie tratat cu respectul cuvenit – așadar, sper din suflet și că nu mai trebuie să cerșească bani de buzunar și că va fi, în continuare, susținut și încurajat. Noi, cu siguranță, ne dorim să revenim.
