Mă uit pe fereastra apartamentului și în fața blocului în care locuiesc, comunist și vechi, sunt alte trei, noi. Trăim în același cartier, pe aceeași stradă, dar nu suntem vecini. N-avem cum. Între mine și ei e un gard, pus de dezvoltatorul care a construit blocurile noi.
Dezvoltatorul le-a făcut un petec de spațiu verde și copiii de Residence se joacă doar în Residence. Străzile cartierului sunt rezervate copiilor ai căror părinți n-au putut/vrut să-și cumpere apartament în spatele gardului. Rezidenții celor trei blocuri își plimbă câinii acolo, se preocupă doar de ale lor, ies cu mașinile pe poarta păzită de un străjer bătrân și serios, plecând țintit spre locul unde au treabă în orașul care ne strânge pe toți, dar nu ne apropie. Nu interacționăm niciodată.
Îmi și imaginam într-o zi cum fiul meu o să se îndrăgostească de cineva de dincolo de gard și o să trăiască o poveste interzisă demnă de un cuplu palestiniano-israelian ori protestant-catolic, pe model irlandez. Pur și simplu nu se va putea. „Cum să te iubești cu unul din blocurile alea? Ăia de după gard sunt sânge-mâl.”
Mă și gândeam cum și ce le-a zis dezvoltatorul. Atât celor din fața blocului meu, cât și altora. Cum oamenii s-au lăsat convinși că lumea e atât de periculoasă încât trebuie să te muți după un gard/zid/barieră, să ai pază, interfon, camere video. Chiar și-n câmp, chipurile „la 5 minute de metrou”, în pustietate și lângă nimeni, tot s-a promis, s-a așteptat și s-a livrat un suprasentiment de siguranță.
Ne plângem, pe bună dreptate, că românii se automedicamentează pe fondul ipohondriei hrănite de reclamele TV, dar se vede din satelit că trăim și-n ipohondrie locativă. E prea periculos să trăiești printre mulți, așa că te baricadezi cu alții (pe care nu-i cunoști) în spatele unor simbolice protecții. Le spun „simbolice” pentru că-n caz de nasoală n-o să-ți stea pavăză o barieră și un senior în uniformă.
Frica (ori sila?) de Celălalt a celor care aleg viața în spatele gardurilor îmi dă un sentiment de neliniște. Mă sperie paranoia celor care cred că noi, cei de dincolo de gard, trăim ca într-o junglă. Și din mașini nu mi se pare că oamenii ăștia văd prea clar realitatea.
