Siempre que estemos vivos nos veremos.
„Cât suntem în viață, ne vom vedea.” Ultimele cuvinte pe care mi le-a spus Yair. Eram pe acoperișul blocului 11, ceața învăluia Caracasul, zgomotul frenetic al orașului răsuna ca un cântec funerar.
I-am simțit vorbele ca pe un glonț în inimă.
Conștiința propriului sfârșit era teribilă și sublimă. Totul fusese spus. Urgența vieții, fascinația morții, prăbușirea țării. Violența extremă și absurditatea a ceea ce trăiam dădeau impresia că viața e doar un joc.
Mi-am amintit cum fusese cu două zile înainte la luptele de cocoși. Mirosul de sânge amestecat cu izul de rom și sudoare, strigătele de furie, entuziasmul. Toți eram în transă. Păream nebuni. Sângele, moartea și puterea ne făceau mai vii. Energia haotică a orașului răzbătea din fiecare luptă ca un dans disperat.
O lună mai târziu, Yair a fost împușcat. Avea 27 de ani.
Rătăcirile mele prin America Latină au fost presărate cu întâmplări șocante. Cu oameni care, asemenea cocoșilor de luptă, dansau și își îmbrățișau haosul. De fiecare dată am simțit aceeași senzualitate insolentă, ca o provocare furioasă. Ca țipătul unui adolescent amuzat de pericol – condamnat și, în același timp, liber.
