Antonio Ortuño (n. Zapopan, Mexic, 1976) este romancier, scenarist și editorialist. A publicat peste douăzeci de cărți: romane, volume de proză scurtă, cărți pentru copii și adolescenți, precum și eseuri. Printre cele mai cunoscute cărți ale lui se numără romanele Recursos humanos (Resurse umane, 2007, ecranizat în 2023), La fila india (Șirul indian, 2013), Olinka (2019), Armata invincibilă (2022) și volumul de povestiri Ambiția vagă (2017).
A câștigat Premiul pentru proză scurte Ribera del Duero (Spania, 2017), Premiul ibero-american pentru proză scurtă Nellie Campobello (Mexic, 2018) și Premiul de literatură pentru adolescenți Cuatrogatos (Statele Unite, 2017). În 2024, a fost nominalizat de Academia Mexicană de Arte și Științe Cinematografice (AMAC) la Premiul Ariel pentru cel mai bun scenariu adaptat pentru filmul Resurse umane.
Cărțile lui au fost traduse în douăsprezece limbi: germană, franceză, italiană, engleză, română, olandeză, croată, coreeană etc. A publicat articole în El País, The New York Times și Le Monde Diplomatique.
Locuiește cu familia lui în Guadalajara.
Laurențiu Dulman: Salut, Antonio! Mă bucur că stăm de vorbă. Dintre cele vreo 50 de cărți pe care le‑am tradus în română, doar una a fost din spaniolă: romanul tău de debut din 2006, El buscador de cabezas (Vânătorul de capete, Ibu Publishing, 2009), în care abordezi o posibilă ascensiune a neofascismului. Acum, când multe țări se confruntă cu un viraj spre dreapta, ba chiar extrema dreaptă, romanul tău redevine actual. Cât de îngrijorat ești de acest val extremist care cuprinde tot mai multe regiuni ale lumii?
Antonio Ortuño: Salut, Laurențiu! Încântat de cunoștință. Am crescut în vestul Mexicului, într‑o societate foarte conservatoare, cu admiratori ai fasciștilor și ai antisemiților (ceea ce e ciudat, întrucât populația evreiască din regiunea mea era foarte mică), precum și cu o toleranță ridicată față de ceea ce astăzi s‑ar numi „discurs instigator la ură”. În schimb, familia mea a emigrat din Spania după Războiul Civil, în care bunicul meu a luptat ca republican împotriva fasciștilor. Mama s‑a născut în timpul unui bombardament asupra Valenciei. Deci războiul și exilul fac parte integrantă din istoria familiei mele.
De asta mi s‑a părut interesat să‑mi imaginez ce s‑ar întâmpla dacă ar apărea un val de fascism într‑o societate asemănătoare cu cea în care am crescut. Bănuială mea e că s‑ar întâmpla ceva foarte similar cu parcursul fascismului european în prima jumătate a secolului XX: s‑ar răspândi și în cele din urmă ar triumfa, iar oamenii, dacă li s‑ar oferi șansa, ar deveni informatori, abjecți, violenți și fanatici.
Cred că vedem deja acest proces în Europa, Statele Unite și în unele locuri din America de Sud. Există fasciști și în Mexic, desigur, dar nu au preluat puterea. Și sper nici să nu se întâmple. La nivel uman, mă îngrijorează foarte mult. În politică, sunt un sceptic. Nu împărtășesc niciuna dintre valorile fasciste: naționalismul, rasismul, suprematismul. Și urăsc violența. De aceea posibilitatea ca fascismul să triumfe din nou mă îngrozește.
Laurențiu: Care-s cele mai mari probleme cu care se confruntă Mexicul în perioada asta?
Antonio: Mexicul e o țară cu 130 de milioane de locuitori, și mai sunt vreo 20 de mexicani care locuiesc în Statele Unite. E un mozaic uman și cultural complex, imposibil de rezumat în câteva rândui. Există dezbateri culturale care au loc în Capitală, dar eu locuiesc la 600 de kilometri distanță și sunt interesat de alte lucruri. Iau act de ce se întâmplă în Capitală, unde e concentrată puterea politică și culturală, dar realitatea mea e diferită. Pe de altă parte, există desigur probleme care, cu anumite nuanțe, se întâlnesc în toată țara, cum ar fi violența generalizată și amplul control teritorial exercitat de bandele criminale.
Laurențiu: Al doilea roman al tău, Resurse umane (2007), a fost adaptat cinematografic în 2023. Ai fost unul dintre cei trei scenariști ai filmului, nominalizat în 2024 la Premiul Ariel pentru cel mai bun scenariu adaptat. Cum a fost experiența adaptării propriului roman și ce ai învățat din ea ca scriitor?
Antonio: M‑am distrat. Romanul a avut un destin propriu, cu propriii cititori. Și mi‑a devenit repede clar că adaptarea este, mai presus de toate, munca regizorului. Am ajutat cât am putut, dar cu calm. Am învățat multe abordând din perspectiva unei echipe o poveste pe care am scris‑o singur. Un scenariu trebuie să fie compact – nu trebuie să conțină nimic de prisos, pentru că a da viață pe ecran oricărui lucru costă bani. Un personaj merge din punctul A în punctul B și nu trebuie să ezite pentru că ezitarea costă bani. Scenariul unui film nu‑ți oferă niciun fel de libertate: trebuie să fii ordonat și eficient, și înveți lucruri din asta. Dar se deosebește foarte mult de scrierea unui roman. Aș zice că adaptarea romanului m‑a făcut mai critic atunci când îmi construiesc romanele, deși cred în continuare că e o virtute să‑ți păstrezi libertatea imaginației literare.
Laurențiu: Scrii nu doar romane, ci și proză scurtă. Care sunt, pentru tine, principalele diferențe dintre cele două? În afară de lungime, desigur. Și cum decizi dacă un subiect e potrivit pentru o povestire scurtă sau un roman?
Antonio: Văd romanul ca pe construirea unei case: alegi terenul, îl nivelezi, pui fundația, calculezi și construiești – e un proiect care durează luni sau ani, o muncă deliberată, rațională, intelectuală, care lasă loc, desigur, și fanteziei. Într‑o zi, casa e terminată, pleci și alții vin s‑o locuiască: cititorii.
În schimb, povestirea mi se par mai degrabă o călătorie scurtă, intensă și instinctivă – o experiență profundă și relevantă. În excursiile de genul ăsta, faci lucruri pe care probabil nu le‑ai face acasă: stai treaz până târziu, interacționezi cu străini, te aventurezi în locuri necunoscute. Scriu aproape toate povestirile mele în câteva sesiuni de lucru și le revizuiesc mult timp, dar, literar vorbind, le „locuiesc” mult mai puțin decât un roman.
Laurențiu: La ce proiecte literare lucrezi în perioada asta?
Antonio: Tocmai am terminat de revizuit pentru publicare un manuscris foarte vechi, de acum 30 de ani – primul roman pe care l‑am scris. A fost publicat sub pseudonim acum vreo 15 ani, dar într‑un mod foarte neglijent. Acum, l‑am recitit și l‑am rescris aproape rând cu rând. Și pregătesc un roman despre secolul al XVI‑lea din istoria Mexicului, care nu se petrece în Capitală, ci în regiunea Occidente. E un roman fără azteci, fără Hernán Cortés și fără piramide. Mă distrez.
