Iarba e înaltă și neagră.
Locomotiva a oprit în câmpul pustiu.
E noapte și el iese din vagon să fumeze o țigară.
Conductorul are un felinar în mână,
controlează vagoanele. Îi spune
să urce în vagon.
– Ce s‑a întâmplat cu locomotiva? întrebă.
– Are probleme cu bobina.
– Și e grav? întrebă din nou cu voce joasă.
– În juma de oră plecăm. Nu vă îndepărtați
de vagon. Strig doar de două ori: Poftiți în vagoane!
Conductorul se îndepărtează pe lângă tren
și dispare în întuneric. Dacă îl privești de sus,
vezi doar o lumină cum înaintează prin spațiul
îngust dintre tren și iarba înaltă,
ca un spectru științific.
El stă rezemat de vagon, fumează
și urmărește lumina tremurătoare prin iarba înaltă.
Și curiozitatea îl trage înăuntru, în iarbă.
Urmărește spectrul științific cum alunecă
printre firele foșnitoare.
E singura lumină pe câmpul negru cu iarbă înaltă,
țigara îi stă strânsă între dinți și lumina ei
e o stea roșie, pe moarte.
– Poftiți în vagoane! aude vocea conductorului.
I se pare că vocea lui e atât de îndepărtată… și tresare.
Acum aleargă la întâmplare și panica îl obligă
să țipe: Așteapă! Sunt aici! Și se rotește în jur ca și cum
ar vrea să arate ceva.
– Toată lumea să poftească în vagoane!
Aude vocea îndepărtată și din nou țipă: Sunt aici!
Așteptați! Și alergă și țipă: Fuck! Fuck! și știe că
înjurătura e mai mult pentru el.
Trenul se pune în mișcare, aude roțile cum se freacă de șine.
Acum e singur în câmpul cufundat în beznă, fără repere.
Își aude încet respirația cum întreabă: E cineva aici?
Și pașii îl poartă la întâmplare prin iarba uriașă și neagră,
și‑n jurul lui e atâta liniște, și cum înaintează
i se pare că se scufundă încet în adâncuri.
Și dintr‑odată vede, printre fire, un spectru științific de lumină.
Și se ia după el.
