Votanții lui Călin Georgescu: „conspiraționiști, șmenari, bombardieri, țopârlani, nostalgici comuniști, dar și neolegionari. Nu în ultimul rând, nebuni luați în evidența instituțiilor specializate. Așadar, o faună destul de largă. Da, sunt și mulți naivi, mai săraci cu duhul, pe bună dreptate dezamăgiți de tot ce se întâmplă, care chiar cred că individul va schimba Sistemul” (Ino Ardelean, debanat.ro, 3 februarie 2025).
De partea cealaltă, „soroșiștii de la ziare, trotinetiștii sinecuriști, oengiștii și tot felul de găluște care iau bani de pe urma schimbărilor bordurilor” (postare a utilizatorului Art Mob pe grupul de Facebook Opinia de Turda, 21 februarie).
Suntem într-un război al reprezentărilor, a spus geograful Christophe Guilluy despre societatea franceză. Nu mai sunt diferențe sociale și economice. Polarizarea e între două lumi culturale distincte, iar modelul cetățenesc francez suferă mai mult decât cel anglo-saxon, pentru că are un fundament universalist, iar identitatea franceză e structurată de cetățenie. Modelul francez este și al nostru. Am importat de la francezi sisteme care să-l susțină, în așa fel încât să facem din mai multe teritorii o țară – sistemul administrativ, educațional, instituțional, inclusiv mitologiile națiunii și întregul set afectiv care să creeze un noi politic: atașamentul față de teritoriu, față de istorie, față de anumite figuri ale trecutului și de emblemele națiunii. Toate au fost în ultimele decenii disputate, revizitate și întoarse pe dos în segmentul de sus al societății, dar și-au păstrat rolul în cele de jos, în moduri care din păcate nu sunt studiate destul. Guilluy pare să aibă dreptate – și la noi polarizarea e în primul rând culturală.
„Poporul lui Călin Georgescu”
Într-un interviu pentru Hotnews, sociologul Dumitru Sandu a încercat să explice „poporul lui Călin Georgescu” prin teama bărbaților de o anumită vârstă – segmentul demografic cel mai reprezentativ la mitingurile lui – că sistemul de sănătate mâncat de corupție îi va lăsa fără îngrijire. E drept că acești bărbați suferă în număr mare de boli prevenibile și că există argumente care arată că această stare de spirit s-a generalizat. Și totuși, sunt puține asemănări între protestele față de dispariția planificată a SMURD-ului din 2012 și mișcările de susținere pentru Georgescu. Cuvintele care se repetă în scandările de la proteste arată că la „poporul lui Călin Georgescu” mitologia națiunii supraviețuiește. Se strigă despre țară, demnitate, vânzare / trădare, noțiuni în care persistă, pe lângă aerul romantic al naționalismului, tonuri medievale care fac cealaltă tabără să acuze o plebe înapoiată istoric, barbară, religioasă, inadecvată. „Jur să-mi apăr țara chiar cu prețul vieții mele”, scandau protestatarii cu răgușeală agresivă a ultrașilor, dând fiori pe șira spinării celor care știu cum încep violențele de stradă. Se ajunge astfel la discuții în care se spune că există popoare „nașpa” (am asistat eu la una) sau că ar trebui ca celor mai puțin educați să le fie retras dreptul la vot.
Asta pentru că în războiul reprezentărilor tabăra adversă e mereu definită de elementele ei cele mai radicale. Și asta nu doar din considerente tactice, ci probabil și pentru că realitatea socială a început să devină – sau o fi fost mereu – mai complexă decât poate digera spiritul public. Când într-un copac ai un bărbat care arde tămâie cu o mână și ține o cruce cu cealaltă, lângă alții care au venit pentru că le-a fost promis pe rețele „un adevărat city-break în București, în care apărăm România și Constituția” (reportaj Pressone, 11 ianuarie 2025), publicul în general nu-și spune uite ce postmodern e „poporul lui Călin Georgescu”, cu un picior în trecutul imaginat și altul în viitorul utopic, nu-l vede ca pe un neo-trib în același timp arhaic și tehnologizat, nu vede noua barbarie a dacilor liberi sau chiar a fanilor lui Andrew Tate ca pe o reacție – evident rătăcită – la alienarea din societatea ultracapitalistă. Publicul „educat” (pun între ghilimele nu pentru că n-ar fi educat, ci pentru că discursul public a fetișizat educația și a extrapolat-o la dimensiuni de habitus) își reprezintă „poporul lui Călin Georgescu” în formă mai degrabă monolitică, nu cu mult diferit de felul în care Ovidiu îi descria pe sciții care terorizau cetatea Tomisului: barbari violenți cu care nu poți comunica, de care trebuie doar să te aperi. Asaltul Capitoliului din 6 ianuarie 2021 arată o dinamică asemănătoare în imaginarul social: performance–ul Șamanului e tot o asumare postmodernă a unei barbarii codificate de jocuri video și benzi desenate. Dar nu aspectul postmodern se imprimă în conștiința publică, ci mai degrabă cel ieșit din bezna trecutului, poate pentru că e mai familiar.
Dar Guilluy spune un lucru important. Păturile populare, pe care le grupează sub termenul de „majoritate ordinară”, nu încetează să se recompună. De aici și dificultatea de a le defini în termeni de clasă, dar tot de aici și tendința centrului de gravitate cultural al societăților europene de a migra spre ele (Le Figaro, 25 februarie 2025). Și Guilluy, și alții atrag atenția că energia contestatară vine dinspre majoritatea ordinară. Am văzut de altfel spectacolul „manifestației pro-Europa” al celor care aspiră la Occident, adică pro-statu-quo. „Lumea educată” nu a ieșit în stradă cu revendicări politice – ei vor să rămânem pe același drum –, ci cu nemulțumiri sociale: „Am venit în Piața Victoriei pentru că înainte de noi au avut loc aici lucruri groaznice”, a spus un participant pro-Europa referindu-se la protestele „poporului lui Călin Georgescu”.
Avem emoții
Ruptura din societate a ajuns la o adâncime critică, dar vorbim rareori despre emoțiile care o adâncesc. Emoțiile sunt produse sociale, ba chiar ideologice, și asta le face arme de temut în războaiele culturale. Discursul mediatic și rețelele de socializare le răspândesc cu viteză: „pleava societății” vs. „tefeliști” / „trotinetiști”, „georgiști” vs. „soroșiști” etc. – toate aceste etichetări conțin mai multă emoție decât informație. Și e emoție negativă. Arlie Russell Hochschild a explorat universul emoțional al populației de albi săraci din zone intens exploatate ale statului Louisiana. E un exemplu de salt peste ceea ce ea numește „zidul empatiei” – adică obstacolele care împiedică emoțiile pozitive, de apropiere, să se extindă asupra celor din alte grupuri. Demersul ei e onest mai ales pentru că recunoaște existența acestui zid, un pas fundamental ca să-l poată escalada.
Lucru pe care Andrei Crăciun (unul din multele exemple la îndemână) nu-l reușește. Vorbește de prostia „înșurubată în milioane de români” pe care o pune pe seama furiei (furia e mereu la ceilalți, în timp ce noi suntem întotdeauna raționali); „georgelienii” sunt „fanatici locuiți de isterie” (Libertatea, 12 martie 2025); „gloate ieșite analfabete din școala românească” (Libertatea, 27 februarie). De asta e surprinzător că tocmai el ne trimite la Hannah Arendt, care a spus că atunci când dispare empatia cădem în barbarie – iar barbaria nu e departe din moment ce Musk susține că empatia e cea mai mare slăbiciune a Occidentului. Poate că Trump, Musk și Putin nu cunosc empatia. Doar că la Arendt empatia – așa cum spune și Hochschild – nu se desfășoară de la subiect înspre alții ca el, ci e o vizitare a celuilalt. Dacă să fii empatic înseamnă să te proiectezi în celălalt, nu doar la Trump și Putin lipsește, ci și la cei care mătură pleava societății în doi timpi și trei mișcări. Iar acest celălalt trebuie recunoscut ca atare, ca diferit, ca posesor al unei capacități de expresie și acțiune care s-ar putea să vină în răspăr cu interesele tale sau ale celor ca tine.
La cine e puterea de reprezentare?
Pe unii îi preocupă modul în care discursul dominant se raportează la diferitele agregări sociale care corespund „poporului lui Călin Georgescu”. Susan Harding vorbește despre repugnant cultural others („străini cultural respingători”), cu referire la creștinii fundamentaliști din Statele Unite. Oamenii aceștia (și creștini fundamentaliști, și adepții teoriilor conspirației, și „poporul lui Călin Georgescu”) au devenit repugnant cultural others prin puterea de reprezentare pe care o au mediul academic, presa, discursul politic și alți emițători dotați cu legitimitate, așa că oameni diverși – în cazul românesc, de la femei de serviciu la angajați ANAF, de la diaspora la militari pensionați – intră acum în acel segment demografic. Dar monopolul generării de reprezentări a fost spart în ultimii ani, iar ceilalți au și ei acum posibilități să fixeze în conștiințe imagini stereotipice. Rețelele de socializare, o parte din media și toate conversațiile din taxiuri, piețe, coafor și din fața blocului produc reprezentări; în plus, spre deosebire de Franța lui Guilluy, polarizarea la noi e mai puțin teritorială. Același bloc, același spațiu de muncă conțin oameni din ambele categorii. Nu înseamnă că e mai ușor să dezvolți un dialog; mai degrabă se vorbește în șoaptă, în funcție de afinități și de viziunea care prevalează într-un anumit colectiv, se ascund păreri, se evită teme de discuție de teamă că se va ajunge la ochi dați peste cap. Poate pentru că lipesc raporturile de natură politică între oameni. De obicei, „educații” se întâlnesc cu ceilalți doar în spațiile de interstițiu, simțindu-și prezența unii altora, dar ocolind cu grijă interacțiunea, până când curiozitatea sau dorința de a escalada zidul empatiei dispare, lăsând locul disprețului sau chiar repulsiei.
Iar războiul rămâne, în ciuda spargerii monopolului, inegal. Pentru că tabăra proeuropeană deține nu doar legitimitatea discursului – deși Trump și fenomenele conexe fac concurență –, ci și în general o mai bună capacitate de discurs. „Matusalemii” lui Mircea Mihăieș, „gurile știrbe” ale lui Liiceanu, ilustrate în articolul cu pricina de corespondenții reali ai lui Firicel, Celentano și Giani. De altfel, întregul serial Las Fierbinți funcționează ca un generator de subiectivitate „corectă”. E plasat în lumea semirurală, cu post-țărani și teme actuale. Dar realismul atât de clamat al serialului e de fapt o capcană – e o punere în scenă profund ideologică, menită să scoată în evidență absurdul, barbaria, inadecvarea „poporului lui Călin Georgescu”. În dinamica identitate / alteritate, produsele culturale ca Las Fierbinți au efect coroziv. Creează spații goale în societate, distanță între noi și ei, folosind ca muniție emoții și atitudini conținute în reprezentări. Publicul lui Călin Georgescu e „naiv și nătâng și puber”, scrie Dan Ungureanu pe Contributors, dar ar fi putut la fel de bine să scrie aceleași lucru despre multe personaje din Las Fierbinți.
Într-un roman de Andreï Makine apare Che Guevara în timpul campaniilor din Africa. În Congo, obosit și exasperat de indisciplina și amoralitatea rebelilor pe care încerca să-i transforme în revoluționari conștienți de rolul lor istoric, lui Che Guevara îi scapă ceva de genul: „Nu mai pot cu oamenii ăștia, nu poți face revoluție cu ei”. Tot obosit, un ofițer african îi răspunde: „Îmi pare rău, Che, ăsta e poporul, altul n-avem să-ți dăm’’.
Da, probabil că toți suntem obosiți unii de alții. Dar e un cerc vicios: la oboseala asta contribuie mult și războiul din imaginarul nostru social. Cu cât se termină mai repede, cu atât vom fi mai solidari. Și poate ar fi bine să ne amintim că a fost o vreme când intelectualii se apropiau cu simpatie de oamenii de rând. Responsabilitatea primului pas și a mâinii întinse e a celor care au puterea de reprezentare.
