rose vif
am un punct sensibil la tine chiar sub sânul stâng
acolo pielea e fină dacă îndrăznești,
cauți
atingi
– timiditatea
strânge pieptul până la absența suflului
când iubirea nu mai romantizează
se face borș de casă
ne privim
pe furiș peste masă
prânzul e sacru,
firimiturile căzute din bărbie pe
palme ne lasă dezbrăcați la marginea patului fără
niciun stimul
ușor, încep să ți se strecoare lucruri printre degete
ai grijă
– compensezi
e un tremur în degetele tale, o furie
albă,
închegată peste pielea
abandonată ca‑ntr‑un morman de haine
în colț de cameră
seara îmi promiți că vom adormi pe bancheta din spate
mama e‑n casă, la balcon
mă așteaptă lumini difuze în dormitor
îmi scapă printre degete
tremurul meu
lumea devine o pârghie între câmpul cu maci
și pădurea pustiită
vă rog, pustiiți‑mă și luați
lăsa‑ți‑mă flămândă între perne cu miros
de acadea roz
îl detest
orice fetiță naivă cu piciorușele în pantofi lăcuiți
își ia jucăriile și pleacă la un moment dat.
detașare
Măcar de data asta știu că va fi diferit,
inima ca o floare de bumbac
scoasă din regnul său.
În corp e forfotă, îmi calcă rănile le udă cu salivă
nivelează pielea bătătorită,
te uiți și spui simplu aia e
iar asta e viața de acum, cu trenuri rămase în gară
avioane care nu vor mai decola
becurile se sting pe strada principală
aia e, trimit o carte poștală
îți mulțumesc
ți‑aș putea cere totul dar noi, vezi tu
n‑am cerut niciodată nimic
am vrut totul lacom din prima.
Librăriile și‑au închis ușile
un oraș mic în ventriculul stâng al țării poartă
numele ticurilor și obiceiurilor tale.
Acum stau pe terasă la Rosetti, e cald
beau o bere cu prietenii;
de câte ori am mai făcut asta?
cu cine?
Există un mod subtil în care mi se spune să abandonez
gesturile, refuzurile, falsele asumpții echilibrate
vindecările de toate zilele care nu există și se scurg.
Am cumpărat o felicitare de bun venit în oraș,
un șir de litere îngroșate transmite
lipsa de familiaritate,
tot nu renunț
te rog să faci ceva grețos și tu dispari
în tonuri de disco melancholia.
În ventriculul meu stâng e un loc care
începe să existe de‑ndată ce pleci
își strânge pereții
materiile se‑mbină
durerile și bucuriile
strivite în molecule
cusute‑n carne.
peron ștefan cel mare
Primul drum pe care l‑am știut vreodată
înainte de gângureli obosite și lecții de pronunție
îl reconstitui și nu mai pot spune mulțumesc niciodată
pentru diminețile cu sirop de cătină și miere
disciplină
mirosul efervescent de curat, nou,
totul trebuie să meargă
& merge chiar acum.
Cunosc acest drum
cu izul stătut
magistrala 1
Aici arunc priviri curioase tuturor celor care‑și îmbrățișează trupul
Aici nu se simte încă mirosul crizei
Aici niciun copil dintre cei pe care‑i știu
nu mă arată cu degetul pentru hainele colorate pe care le port
și nu cunosc niciun copil care să‑și dorească ceea ce am.
Aici cunosc doar mâna tatei
hanoracul kaki
mirosul de marlboro roșu
și mâna lui care reușea să facă florile să crească printre pavele.
Vom merge în cel mai apropiat mcdonald’s din care nu voi pleca
fără jucăria preferată – ochii mei umezi vor simula tot ce‑ar putea
aduce senzația unui năsuc de cățel în palmă. multă îngrijorare
pe care tata n‑o poate cuprinde și‑n schimb
mă va cuprinde cu totul.
Aici nu ne vor găsi decât cei cărora le‑am zâmbit
ca să ne scăldăm împreună în miros de mâncare caldă
Stăm la masa de la fereastră
lumina ne mângâie
ne orbește
totul devine o mare de nimicuri pătrunzătoare în care
toată lumea și‑ar dori să ne vadă.
