Cristina a studiat coregrafia și psihologia, căutând în permanență punctul în care cele două discipline se întâlnesc. În ultimii ani, a colaborat cu diferiți coregrafi și dansatori, dar și cu artiști vizuali și muzicieni, făcând parte din mai multe grupuri artistice interdisciplinare.
Mai jos, câteva dintre spectacolele ei, care au fost sau continuă să fie prezentate pe scene din țară și din străinătate: Lay(ers), Moving Fields, Nu toți sunt eroi, Eighty Five Percent Of What You Remember – One to One, Private Self (spectacol de apartament), B.O.W., mind moving, În căutarea corpului pierdut. Spectacole în care dansează: Emotional Sound Walk de Pascal Merighi & Thusnelda Mercy, Cancer, coregrafiat de Cosmin Manolescu, Alienation or the Desire for Intimacy de Benno Voorham, A Truth, A Lie And A List Of Possibilities de Andreea Novac, Coregrafie de grup de Mihaela Alexandra Dancs, The Great Scheme of Things – concert performativ cu trupa Fierbințeanu. Spectacole pentru care a semnat coregrafia: În trup, operă de cameră pe muzică de Diana Rotaru, Dancer În The Dark, la Teatrul Maghiar din Timișoara etc.
În ultimii ani, a lucrat în Portugalia, Ghana, Italia, Franța, Germania, Marea Britanie, Serbia, SUA, Luxemburg, Norvegia, Lituania. În prezent, este cofondatoare a Colectivului AREAL – spațiu pentru dezvoltare coregrafică, iar în perioada 2015–2020 a făcut parte din Asociația PETEC. În 2020, a primit premiul oferit de Centrul Național al Dansului București pentru contribuția adusă dansului contemporan românesc.
Acum un an, a început formarea în Body‑Mind Centering, o metodă somatică complexă creată de Bonnie Bainbridge Cohen. În atelierele pe care le susține, Cristina încearcă să arate autenticitatea din fiecare situație. Poți afla mai multe despre ea aici.
Alienation or The Desire For Intimacy © foto: Dragoș Mărgineanu
Andrei Dragomir: Bună, Cristina! Pentru început, descrie‑te pe scurt pentru cei care nu știu nimic despre tine.
Cristina Lilienfeld: Sunt dansatoare și coregrafă, iar prin dans încerc să înțeleg mai bine cum trăim în corpurile noastre, cum simțim, cum ne conectăm la lumea din jur. Fac spectacole și ateliere pentru un public larg, în care pornesc de la curiozitate și prezență, pentru a explora autenticitatea. Activez în dansul contemporan, un domeniu care combină tehnica & expresivitatea, care explorează noi limbaje de mișcare cu fiecare proiect și, mai ales, vorbește prin corp despre teme universale. Mă interesează felul în care mișcarea poate fi o formă de cunoaștere și de conectare autentică cu ceilalți. Îmi place să creez contexte în care publicul poate să participe, nu doar să privească, și cred că dansul contemporan poate să fie o experiență vie.
A.D.: Știu că la începutul carierei erai interesată de felul în care poți crea o punte între psihologie și dans / coregrafie. De exemplu, Lay(ers) putea fi privit ca un spectacol despre piele ca limită care dezvăluie, dar și ascunde, un spectacol care invită la dialog și, în același timp, problematizează dialogul cu publicul. Cum a evoluat acest interes în proiectele tale ulterioare?
C.L.: Da, m‑am definit multă vreme prin căutarea acelei zone liminale unde cele două discipline se întrepătrund, pentru că dansul permite o comunicare profund umană. Cu timpul, am înțeles că încercam, de fapt, să unesc două strategii de viață foarte prezente concomitent în mine și care, în aparență, propuneau perspective și scenarii diferite de viață. Însă, în mod real, nu sunt atât de diferite și am reușit – atât în creațiile mele, cât și în atelierele de dans – să mă informez suficient din psihologie încât să simt că ambele scenarii de viață sunt integrate, aproximativ armonios, în ceea ce fac.
Asta nu înseamnă că, de‑a lungul timpului, nu am avut parte și de public care și‑a dorit o abordare mai psihoterapeutică sau de public care și‑a dorit o abordare mai axată pe virtuozitatea dansului – abordare care pe mine nu mă interesează în mod deosebit dacă nu e alimentată de o cercetare a conexiunii minte–corp.
Dar am continuat să explorez această nișă, uneori înșelând așteptări, pentru că trăiesc cu convingerea că doar dacă te ancorezi într‑un loc foarte autentic și imperturbabil din creativitatea și esența ta poți să oferi ceva relevant publicului.
Lay(ers) © foto: Alina Ușurelu
Pentru că ai menționat Lay(ers), să dau un pic de context: spectacolul a fost creat în 2013 și a luat naștere ca un solo cu o puternică componentă autobiografică, în care mă arătam total vulnerabilă în fața publicului și care, în cei 5 ani cât a fost prezentat la Centrul Național al Dansului din București și în mai multe țări din Europa, precum și în Seattle, a reușit să mă aducă cu adevărat aproape de ce înțeleg eu prin esența actului performativ. Am simțit în acei ani, în timp ce cream lucrări noi care abordau zone cât mai experimentale și incluzive, că întotdeauna când dansam Lay(ers) mă întorceam acasă – într‑un loc intim cu mine însămi, în care lăsam publicul să mă vadă așa cum sunt. Comunicarea reală, autentică cu publicul este pentru mine motivația principală de a performa și crea.
În ultimii ani, alături de colegii mei de la AREAL, Developing Art, PETEC, dar nu numai, am abordat teme care îmbină psihologia și dansul: bolile psihiatrice (un proiect care a presupus lucrul în comunități vulnerabile, precum și crearea unei instalații performative, Mind Moving), cancerul (am avut o serie de ateliere și întâlniri cu pacienți care au servit ca inspirație pentru spectacolul coregrafiat Cancer), relația cu apa și sensurile ei ritualice de vindecare, precum și un proiect care studiază relația dintre plante și genealogia familială, ambele dezvoltându‑se atât în demersuri performative, cât și în expoziții și cercetări site‑specific (Despre Ape, Râuri și Suvoaie, respectiv ROOTS), alienarea în relațiile sociale și în relația cu tine însuți (Alienation or the Desire for Intimacy – proiect PETEC) etc.
Un alt aspect care m‑a interesat foarte mult a fost lucrul cu artiști din domenii cât mai diverse, precum poezia – proiectul Capilar, în toate formatele sale, creat alături de Răzvan Țupa – sau diferitele colaborări cu muzicieni precum Sabina Ulubeanu, Diana Rotaru și Irinel Anghel. De aproximativ 5 ani explorez, inspirată de colaborările cu Cosmin Manolescu, formate de unu la unu, participative, spectacole de apartament etc., unde se creează un cadru intim și foarte fructuos.
See you soon, Ghana, Kumasi, PIAR, 2020 © Martin Toloku
A.D.: Ești interesată de lucrul cu material biografic și autobiografic, ceea ce se vede în spectacole ca Nu toți sunt eroi, Could You Hold My Heart While I Go On, See You Soon, Private Self. Cum folosești acest material atunci când creezi, mai ales că știu că nu ești interesată de narativitate, și cum vezi comunicarea cu publicul în acest context?
C.L.: Cred că orice tip de poveste poate fi tradusă și reinterpretată prin corp, pentru că prin senzație experimentăm, de fapt, lumea. Eu am mai multe metode de a compune și de a crea, însă când plec de la o poveste trec printr‑un proces de abstractizare și de transformare / traducere în senzație; apoi, din acel punct senzorial, observ calitatea mișcării care se creează. Odată ce „prind” acea calitate izvorâtă din senzație, începe ordonarea materialului într‑o dramaturgie a mișcării sau a acțiunii corpului în spațiu.
Partea frumoasă, dar și provocatoare în proces este că mișcarea născută în felul acesta e greu de înțeles /esențializat / pus într‑o cutie chiar și de către mine, iar procesul de coregrafiere, chiar și cu o marjă de improvizație, presupune o cristalizare în care uneori se pierde ceva esențial. Aici apare intuiția, în felul în care nu lași esența mișcării apărute spontan din improvizație să scape printre degete și reușești să o aduci într‑o formă în care poate fi (re)experimentată și de un eventual public. Mulți coregrafi apreciază claritatea în mișcare și ordinea în complexitate. Cu anii, însă, realizez că ceea ce apreciez eu cel mai mult la mișcare, ca mod de exprimare, este multitudinea de straturi concomitente care nu pot fi îngrădite într‑o definiție și care pot comunica nemediat doar cu alte ființe care dețin un corp viu.
Revenind la întrebarea ta, când plec de la o poveste sau un concept pe care vreau să‑l tratez, trec mereu prin corp, iar apoi, după ce creez o serie de materiale de mișcare născute de acolo, mă folosesc de toate mijloacele performative pe care le dețin (text, voce, acțiuni, decor, recuzită, muzică, costum, video, tehnologie etc.) pentru a da un cadru spectacolului în așa fel încât să poată fi înțeles și la un nivel rațional. Etapa aceasta dă o coerență care „liniștește” publicul, și apoi există mai multe șanse ca spectatorii să‑și deschidă simțurile și să guste spectacolul dintr‑un spațiu mai visceral / emoțional /senzorial / experiențial, ceea ce eu îmi doresc. Publicul nu este foarte obișnuit să consume abstractul pe scenă, iar din experiența mea, comunicarea devine mai plină atunci când are un cadru sugestiv.
Nu toți sunt eroi, CNDB © foto: Orsolia Balint
Referitor la spectacolele pe care le‑ai amintit, Nu toți sunt eroi, pe lângă poveștile personale ale bunicilor (al meu și al Smarandei Gabudeanu) cu care intrăm în dialog, conturează, prin intermediul textului, și un context mai larg al istoriei recente din România ultimilor 100 de ani. Desigur, o facem dintr‑o perspectivă subiectivă și personală, ceea ce a creat nenumărate punți de empatie cu publicul. Aproape după fiecare reprezentație a spectacolului din perioada 2014–2021, au venit persoane din public să ne povestească istoriile familiilor lor afectate de climatul socio‑politic al secolului XX.
În Could You Hold My Heart While I Go On, am creat un performance site‑specific în natură, în curtea spațiului de rezidențe artistice AADK din Portugalia, în cadrul proiectului All Sort of Feelings al Developing Art. Performance‑ul pleca de la experiența personală a pierderii, văzută ca o moarte simbolică și o oportunitate de renaștere prin durere și transformare. Cred că atunci când expui, ca artist, aspecte atât de intime în fața publicului, există o mare șansă ca publicul să se simtă copleșit, să simtă nevoia să se închidă emoțional, să judece critic actul artistic, deci e un demers riscant. Însă ce se întâmplă, paradoxal, e că actul vulnerabilității te împuternicește ca performer într‑o măsură atât de mare, încât publicul rezonează puternic cu această transformare.
See You Soon e un performance itinerant și participativ, creat alături de Alina Ușurelu. E inspirat, de asemenea, din evenimente biografice și reinventează un ritual de doliu și înmormântare, explorând nevoia contemporană de a chestiona ritualurile moștenite.
Iar Private Self este un spectacol creat pentru apartamente, care creează un spațiu în care atât gazda / publicul, cât și eu, în rolul performerului, putem procesa prin mijloace artistice conținuturi personale.
Pentru mine, în fiecare etapă a vieții a avut sens să explorez ceea ce era viu și adevărat pentru mine atunci și, de multe ori, era vorba despre situații concrete de viață prin care treceam. Desigur, ele mi‑au alimentat și hrănit procesul creativ și m‑au motivat, lăsând însă procesul să meargă mai departe într‑o sublimare, abstractizare, ficționalizare parțială. Pentru că atunci când fac o confesiune, mai sunt eu Cristina sau, de fapt, mă performez pe mine, mă reprezint?
Sesiuni la Spitalul „Dimitrie Diamandescu” („Bălăceanca”), 2025 © foto: Cristina Matei
A.D.: Ai proiecte solo, proiecte în care ai unul sau mai mulți colaboratori, proiecte în care combini muzica, dansul, poezia & proiecțiile video. Țin minte că erai foarte interesată de ideea de autenticitate – mai e loc pentru autenticitate în producții complexe?
C.L.: Desigur, este loc, în special dacă îți alegi colaboratori care explorează și ei o zonă a sincerității și exprimării personale. Mă gândeam acum ceva vreme că, datorită colaborării, de‑a lungul timpului, cu artiști din domenii și cu estetici foarte diferite, îmi e foarte greu și mie (și celor din jur) să mă definesc ca artistă.
În contextul acesta devine interesantă problema autenticității. În ultimii 20 de ani, am trecut din rol în rol și am călătorit prin medii foarte diverse: de la studentă la coregrafie la UNATC la parte a primei generații de Contact Improvisation din București, alături de Virginia Negru, apoi membră în Asociația PETEC, alături de Smaranda Gabudeanu, creând spectacole interdisciplinare, lucrând cu copii și făcând proiecte de improvizație; am fost în strânsă colaborare cu Centrul Național al Dansului timp de mulți ani ca artistă; am făcut parte din grupuri și laboratoare de cercetare coregrafică; am colaborat cu o serie lungă de muzicieni din zona de muzică contemporană; de 5 ani sunt codirectoare la AREAL, alături de Cosmin Manolescu, Valentina De Piante și Alexandra Bălășoiu, iar timp de 4 ani am administrat un spațiu de dans al colectivului, unde s‑au întâmplat extrem de multe proiecte de cercetare, creație, educație, schimburi culturale etc.
Totodată, sunt implicată în lucrul cu persoane vulnerabile alături de organizații de terapeuți precum Entuziart, care lucrează cu persoane cu dizabilități, cu diagnostice psihiatrice sau cu persoane fără adăpost. Apoi există nenumărate colaborări cu Asociația Developing Art, în special prin Alina Ușurelu, dar nu numai, ceea ce m‑a adus foarte aproape de lumea artei vizuale și de un alt tip de performance decât cel cu care eram obișnuită.
De peste un an, am început formarea în metoda somatică Body‑Mind Centering, o metodă somatică complexă creată de Bonnie Bainbridge Cohen, ceea ce mă aduce într‑un mediu foarte diferit, la granița dintre terapie și creație, dintre știință și spiritualitate.
Dacă adaug și mediul de psihologie în care m‑am format în paralel cu coregrafia, realizez că toate aceste straturi care au contribuit la cine am devenit sunt și cele care fac dificilă cristalizarea mea într‑o formă clară. În acest context, autenticitatea devine un parcurs pe care mi l‑am asumat în fiecare etapă a vieții mele, oprindu‑mă și chestionând ceea ce fac din inerție, schimbând și căutând mereu să simt că sunt pe drumul potrivit.
A Truth a Lie and a List of Possibilities © foto: Alina Ușurelu
A.D.: La ce proiecte lucrezi acum?
C.L.: Am avut o toamnă destul de plină: o serie de colaborări cu doi coregrafi din Wuppertal, Pascal Merighi și Thusnelda Mercy (foști dansatori în compania Pinei Bausch), spectacolul Mind Moving la Vilnius în cadrul Conferinței de Dans‑Terapie, ateliere și cursuri de dans în mai multe contexte, colaborări cu Irinel Anghel și Sabina Ulubeanu.
Momentan, proiectul C.R.E.S.C. este în desfășurare și va continua și anul viitor, până în septembrie, când se va încheia cu un festival dedicat incluziunii în dans. C.R.E.S.C. este un program multianual creat de AREAL și cofinanțat de AFCN, care își propune să dezvolte o nouă direcție de cercetare, creație și difuzare artistică în relație cu persoanele vulnerabile. Scopul este de a construi o rețea între artiști, organizații culturale, spitale de psihiatrie, școli pentru copii cu nevoi speciale, ONG‑uri sociale și universități. Cu alte cuvinte, mergem cu spectacole de dans contemporan incluziv în facultăți cu profil uman și în școli, lucrăm cu persoane cu diagnostice psihiatrice sau tulburări motorii prin diferite metode de somatică în care ne specializăm, creăm spectacole noi în care implicăm persoane vulnerabile, aducem în România metode inovatoare care presupun o înțelegere profundă a legăturii corp–minte (de exemplu, metoda Body‑Mind Centering), și avem intervenții la nivel educațional care ne ajută să înțelegem importanța rolului fiecărui membru al societății în care trăim. Ceea ce ne dorim este să creăm practici artistice incluzive de durată.
Totodată, pregătesc de câțiva ani un proiect personal care va trata tema apartenenței și a sentimentului de „acasă”, văzut dintr‑o perspectivă somatică, și sper să încep să îl implementez în viitorul apropiat. El va presupune o serie de rezidențe artistice în comunități autosustenabile, precum și lucrul cu persoane fără adăpost, prin metode somatice, și crearea și prezentarea unui spectacol alături de o distribuție internațională. Este o încercare de a‑mi (re)găsi încă o dată locul și de a oferi un context pentru dialog și cercetare.
Coregrafie de grup © foto: Alina Ușurelu
