Corneliu Porumboiu s‑a născut în 1975, la Vaslui. E regizor, scenarist și producător de film. În 2006, a debutat în lungmetraj cu A fost sau n‑a fost?, iar filmul lui din 2019, La Gomera, a fost nominalizat la Palme d’Or.
Laurențiu Dulman: Salut, Corneliu! La Gomera e cea mai spectaculoasă și mai costisitoare producția a ta de până acum. Și un film foarte diferit de ce ai făcut înainte. Cum l‑ai gândit?
Corneliu Porumboiu: E un film noir. Eu așa l‑am văzut, ca pe un film noir. Am pornit de la un subiect la care m‑am tot gândit – limbajul cu fluierături. Începusem să mă documentez pe tema asta cam cu 10 ani înainte să fac filmul. Am lucrat la proiect o perioadă, după ce‑am terminat Polițist, adjectiv, apoi l‑am lăsat deoparte, am mai lucrat la el după Metabolism, apoi și după Comoara – deci am tot scris la el.
Uneori, lucrez la mai multe scenarii în același timp. Dar nu toate ajung filme. Și îmi plăcea foarte mult chestia asta cu fluieratul. Așa cum cinemaul codează o realitate, limbajul fluierat codează o limbă, și până la urmă am găsit formula asta de film noir. Îți dai seama, când lucrezi la un film, ai 50 de idei. Adică nu‑s genul care poate să pitchuiască precis un film. La început, aveam în minte doar ideea unui personaj care învață limbajul fluierat, atât.

La Gomera (2019)
L.D.: Te‑ai gândit la Vlad Ivanov de la început?
C.P.: Nu, abia la a doua sau a trei variantă a scenariului am început să povestesc cu el.
L.D.: La finalul filmului aduci și un omagiu Studiourilor Buftea.
C.P.: Am făcit acolo o scenă în niște decoruri de western care‑mi plac. A fost prima oară când am filmat la Buftea.
L.D.: Cum a fost primit filmul?
C.P.: La Gomera are o dimensiune mai comercială decât toate filmele pe care le‑am făcut și a mers destul de bine. Din păcate, lansare lui în State a fost cu două săptămâni înainte de Pandemie. Și e un film care a evoluat mai mult pe streaming. Dar a avut distribuție în foarte multe țări.
L.D.: La noi cum a mers?
C.P.: Cam cum a mers și primul meu lungmetraj, A fost sau n‑a fost?
L.D.: Care e foarte diferit stilistic de La Gomera. Oricum, filmografia ta e foarte diversă și tematic, și ca dimensiune a producției: ai făcut și film minimalist, cum e Metabolism, dar și superproducție – La Gomera l‑ai filmat în trei țări. Ai făcut și două documentare despre fotbal: Al doilea joc (2014) și Fotbal infinit (2016). De unde înclinația către diversitate?
C.P.: Întâi, cred că nu‑mi place să mă repet. Îmi place ca la fiecare film să încerc ceva nou. Știi, primul impuls după ce termini un film e să repeți formula – mai ales dacă ai avut succes cu el. Dar nu asta mă interesează, sincer. Eu am o obsesie cu limbajul, revine cam peste tot. De obicei, personajele mele sunt puțin decalate. Lucrez foarte mult cu umorul de limbaj, în sensul că personajele comunică, dar, de fapt, nu comunică. Pentru că fiecare e pe o poziție diferită. La mine, de aici vine mare parte din comicul de dialog: personajele nu comunică decât până la un punct.
L.D.: Asta se vede bine în A fost sau n‑a fost?

A fost s-au n-a fost (2006)
C.P.: Exact. Apoi sunt multe lucruri pe care le începi într‑un film și, la final, îți dai seama că a rămas ceva neterminat, parcă nu‑i împlinit. Uneori, ai teme din astea scenografice, dacă vrei. De exemplu, din Comoara îmi plăcuse foarte mult grădina unde se fac săpături, care s-a transformat în grădina stilizată de la finalul lui La Gomera. Adică într‑un film lucrezi pe mai multe direcții, și pe unele vrei să le exploatezi mai mult după. Asta ar fi o altă sursă a diversității, pe lângă explorarea limbajului.
L.D.: Ai explorat și fotbalul. Nu doar ca documentarist, ci și ca jucător.
C.P.: Da, am jucat până în clasa a IX‑a sau a X‑a.
L.D.: Te‑ai lăsat de la o accidentare?
C.P.: Da, a fost și o accidentare, plus că trebuia să decid. Aveam un program foarte dur. Eram la un liceu teoretic, terminam orele la două, apoi la trei începeam antrenamentul. Trebuia să învăț seara, după cinci, când terminam antrenamentul, dar eram obosit, nu mergea. Deci dacă voiam facultate, trebuia să iau o decizie.

Comoara (2015)
L.D.: Știu că ai făcut un ocol ca sa ajungi la film: i‑ai spus tatălui tău, arbitrul Adrian Porumboiu, că vrei să dai la regie, dar el a zis că mai întâi să faci ASE‑ul.
C.P.: Da, și în timp ce făceam ASE‑ul, mergem mult la Cinematecă. La sala Eforie. Venea multă lumea pe vremea aia. Chiar mă gândeam să trec pe acolo, să văd cum mai e. Înainte era un bar în hol. Și o lume foarte diferită de cea de azi.
L.D.: Deci mergeai la cursuri la ASE, apoi la Cinematecă.
C.P.: La cursuri nu prea mă duceam. Am prins perioada aia când era un regim mai relaxat. Cursurile le copiam de la cineva. Sau cumpăram cursurile tipărite ale profesorilor.
L.D.: Și după ASE, ai dat la UNATC.
C.P.: Dar n‑am intrat din prima, am intrat din a doua.
L.D.: Ce prof de regie ai avut?
C.P.: În primul an am lucrat cu Radu Gabrea, apoi cu Copel Moscu, dup-aia cu Dinu Tănase, iar în anul trei a venit și Laurențiu Damian.
L.D.: Deci ai avut patru profesori de regie?
C.P.: Da, s‑au tot schimbat la noi la clasă. În mod normal nu trebuia să se schimbe, dar la noi așa a fost. Și oricum, pe vremea aia, la Regie era mai mult școală de scenaristică, de fapt. Dădeai un examen de an, care avea la bază un scenariu făcut de tine, pe care stăteai foarte mult.

Călătorie la oraș (2006)
L.D.: Filmul tău de absolvire a fost Călătorie la oraș.
C.P.: Da, trebuia să fie Visul lui Liviu, pe care l‑am scris ca film de diplomă, dar pentru că presupunea un buget foarte mare, a fost o producție între UNATC și o casă de producție. Și ba se făcea, ba nu se făcea, așa că între timp am scris Călătorie la oraș, că trebuia să am un film de diplomă, totuși.
L.D.: Și Gone With the Wine?
C.P.: A fost un film de imagine. O chestie foarte mișto la facultate era că cei de la Imagine aveau de făcut câte un exercițiu în fiecare an. Și noi, studenții la Regie mergeam și le propunem scenarii.
L.D.: Acuma lucrezi la ceva?
C.P.: Da, pregătesc un film în Franța. Locuiesc acolo de trei ani. Scenariul e gata și am stabilit deja actorii principali. E un film în franceză. O să fie produs de MK2 și Lumen. E o producție chiar mai mare decât La Gomera. Să vedem când încep filmările.
