Progresismul
După eliminarea progresismului din statutul PSD, Alexandru Rafila a făcut o declarație: „Nu va fi o schimbare. Este o precizare. Acest statut are 25 de ani. Este o clarificare doctrinară. Suntem un partid de centru‑stânga, respectăm valorile naționale, tradiționale românești, valorile religioase, și cred că scoaterea acestui cuvânt – progresist – e firească, pentru că între timp acest termen a căpătat alte conotații.”
Are dreptate când spune că progresismul din statutul PSD era de actualitate acum 25 de ani. Numai că „acum 25 de ani” înseamnă anul 2000, în care Ion Iliescu câștiga din nou alegerile prezidențiale, iar PSD (pe atunci PDSR) câștiga alegerile parlamentare. Tinerii născuți după Revoluție mai aveau destul până la majorat, iar stânga părea o necesitate firească pentru un stat social în formare. Asta se întâmpla înainte ca baronii locali să fie potcoviți cu potcoavele de argint ale noii legi a finanțelor publice (Legea 500/2002), care le‑a transferat și fonduri – adică putere – după ce, în perioada 1996‑2000, Convenția Democrată le dăduse aleșilor din teritoriu doar atribuții, nu și bani.
Progresismul de atunci nu era nici woke, nici importat din campusurile americane. Era o formă de optimism social, o credință că România poate fi modernizată prin stat, că drepturile sociale sunt o condiție a libertății, nu o frână în calea ei. Deși paternalistă, era o stângă încrezătoare, care miza pe educație publică, sănătate publică și echitate economică. O stângă care, în ciuda contradicțiilor interne, vorbea despre modernitate cu mânecile suflecate pentru integrare euro‑atlantică.
Ar fi greșit să credem că doar iminența următorului congres PSD a dus la eliminarea acestui tip de progresism din statut, că noua conducere a așteptat momentul dispariției liderului pentru a‑și afirma adevărata identitate. Dincolo de gestul simbolic, problema e alta: s‑a eliminat o direcție fără a se pune nimic în loc. În plus, este un mesaj destul de clar pentru puținii oameni de stânga din partid, anume că nu vor depăși condiția de token, de simplu accesoriu în ceea ce privește direcțiile politice principale ale partidului. Efectele deja sunt nu doar vizibile, ci depășesc imaginația necunoscătorilor într‑ale PSD‑ului. De exemplu, noua icoană a social-democrației românești și liantul ei cu social‑democrația europeană, Victor Negrescu, se dezice de propria lui identitate progresistă. Într-un mea culpa cu flagelare inclusă, el afirmă că progresismul este rezervat doar partidelor de „centru dreapta moderne”, fiind o erezie (sic!) useristă. Asta după ce chiar el se recomanda și se definea public drept un progresist – dar acum l‑a smotocit apostazia. Și dacă extragem concluziile din panseul lui, rezultă că cei care au introdus „progresismul” în statut, adică Ion Iliescu și Adrian Năstase, ar fi și ei niște useriști.
PSD este doar un partid al statului, un partid învățat să administreze, nu să inoveze. De aceea, percepția publică a fost mereu că PSD seamănă izbitor cu PCR – nu prin ideologie, ci prin formarea unei nomenclaturi politice. Oamenii de rând nu operează cu nuanțe doctrinare. Ei nu citesc programe, ci observă comportamente. Iar comportamentele nomenclaturiste seamănă între ele, indiferent de epocă. Pentru o nomenclatură, ideologia e irelevantă – important e controlul resurselor. În acest sens, renunțarea la termenul „progresist” din statut e doar un semnal intern pentru tokenii de stânga din partid, nu o schimbare reală de direcție.
Termenul din statut făcea trimitere la o formă de progresism european, calibrat pe modelul social‑democrației scandinave, o idee ridiculizată de „capitaliștii de carton” ai tranziției și de corul de intelectuali publici pentru dialog deschis în spatele ușilor închise. Astăzi, când Rafila afirmă că acel progresism aparținea unei alte epoci, nu face decât să pună un diagnostic rece: nu mai trăim într‑un timp al construcției, ci în unul al propriei salvări. Însă mai recunoaște ceva: faptul că PSD e mai degrabă un sistem de împărțire a resurselor decât un partid politic autentic. Adică un partid care nu se raportează la electorat, ci la propria structură.
Moartea stângii românești
Două voci lucide ale stângii, Andrei Țăranu și Vasile Ernu, au spus‑o apăsat: stânga românească e moartă. Dacă ducem metafora mai departe, putem spune că suntem în perioada dintre deces și îngropăciune. Ce mai lipsește e doar pomana, pe care am încercat s‑o fac în numeroase ceaune, dar cam toți încă stăteau cu ochii pe meșteșugirea crucii de la căpătâi. Dar, ca după orice înmormântare, după ce se primește pomana, oamenii se ridică și pleacă acasă la ale lor. Iar „ale noastre” ar trebui să însemne tocmai construirea unor noi proiecte de stânga – cu riscul eșecului, dar și cu șansa relevanței sociale.
Ernu și Țăranu nu descriu moartea stângii ca idee, ci prăbușirea formelor ei instituționale, prin eșecul partidelor politice sau al curentelor ce se doreau novatoare și generatoare de proiecte viabile. Au eșuat partidele social‑democrate clasice, dar și noua stângă postmodernă, ruptă de realitate nu doar internațional, ci și la ea acasă – și cu atât mai mult în România. Dintre aceste ruine se deschid însă spații largi pentru reconstrucție. Criza nu e un sfârșit, ci începutul unui nou ciclu. Iar problema lipsei unor mișcări externe ca sursă de inspirație poate fi o binecuvântare. Rătăcirile de stânga de până acum – „ereziile” de care vorbește Ernu – au drept cauză lipsa raportării la principii și alergarea după niște electorate noi, fără ca ele să reprezinte transpuneri ale fostei clase muncitoare. Astăzi lipsesc serviciile sociale publice pentru toată lumea, indiferent de statutul economic, social sau de alte criterii. Încercarea de a copia fără rest metodele de persuasiune ale dreptei este una din greșelile comise de proiectele recente de stânga.
Și totuși, oricât de anacronic ar suna, din perioada în care se vorbea despre „modelul suedez” ne‑a rămas un document politic care rezistă: Constituția României. În acest moment mortuar, rămâne cea mai solidă platformă a stângii românești și, de fapt, singurul proiect de țară coerent din ultimii 35 de ani. Se discută obsesiv despre lipsa unui proiect național, dar rar se observă că el există deja, doar că nu mai e respectat. Constituția este un contract social bazat pe echilibru, separația puterilor în stat și limitarea abuzului de putere. Este o construcție care irită clasa politică actuală tocmai pentru că impune limite. Iar caracterul social al statului se mai găsește doar acolo.
Constituția este, prin esența sa, un document de stânga. Nu partinic, ci valoric: echitate, solidaritate, demnitate umană, protecție socială. Este o platformă politică, un proiect de țară și o sursă de forță politică. Într‑un moment în care partidele sunt simple mașinării de PR, Constituția e singura care mai păstrează ideea de sens colectiv.
Stânga românească post‑decembristă a eșuat și pentru că n‑a știut să răspundă anticomunismului. Nu a știut să explice că poți fi de stânga fără să fii comunist sau pesedist, că poți apăra justiția socială fără să aperi totalitarismul. Apărarea totalitarismului – fie și implicită – te scoate din orice joc democratic, dar asta e o lecție pentru care mai e nevoie de timp.
De aceea, o stângă de viitor trebuie să fie simultan anti‑comunistă și anti‑PSD. Anti‑comunistă, adică anti‑ceaușistă – împotriva cultului puterii și a ierarhiei rigide. Anti‑PSD, adică să refuze rețelele de influență și reflexul nomenclaturist. O stângă anti‑totalitară și anti‑nomenclaturistă ar fi prima formă credibilă de social‑democrație modernă în România.
Împotriva nostalgiei
Nostalgia actuală după Ceaușescu nu e o nostalgie comunistă, ci una anti‑politică. E o formă de protest față de prezent, nu o glorificare a trecutului. Oamenii nu suspină după Epoca de Aur, ci după sentimentul că statul avea o minimă ordine, o direcție. Într‑o lume a haosului economic și a corupției generalizate, Ceaușescu a fost transformat în simbolul care se opune politicienilor actuali – nu pentru că ar fi iubit, ci pentru că e perceput ca „altfel” decât ei.
Această nostalgie e, bineînțeles, periculoasă. Pentru că, odată cu invalidarea clasei politice actuale, invalidează și mecanismele democratice. Printr‑un reflex colectiv de respingere, aruncăm și copilul odată cu apa din covată. Suveranismul de azi – acest amestec de ortodoxism, populism și resentiment – se hrănește din confuzie. Promite nu reformarea democrației, ci distrugerea ei.
Ultimul episod, cel cu Bolojan și PNL atacând politic Curtea Constituțională, e relevant în această privință. Dreapta românească nu mai suportă ideea de control constituțional. Statul de drept e bun doar atât timp cât servește interesele proprii; dar în clipa în care impune constrângeri, devine „obstacol”. Turnesolul ideologic al alunecării spre dreapta este chiar această atitudine față de Constituție. Ea ne împarte între cei care cred în drepturi și libertăți și cei care cred în forță și autoritate. Pentru cine poate privi dincolo de discuțiile zilnice și dincolo de emoția de moment, e clar că avem un executiv care trece de legislativ fără nicio dezbatere, prin asumarea răspunderii, după care ar vrea să treacă și de CCR prin titluri bombastice și amenințări cu demisia. Dar nicio demisie nu poate bloca statul, în ciuda impresiei unora că sunt legați ombilical de funcție.
De altfel, mai ales după ultima decizie a CCR, cea referitoare la pensiile magistraților, se încearcă coagularea ideii că dacă instanța constituțională nu este subordonată politic guvernului, atunci trebuie modificată Constituția. O asemenea aberație, pornită din laboratoarele dreptei chipurile europene, este o expresie totalitară pe care nici măcar nu mai are cine să o sesizeze. Orbiți de mirajul tăierilor, susținătorii actualului guvern nu doar c‑ar accepta, ci chiar își doresc ca un guvern fără vot democratic direct să‑și subordoneze instanța ce reprezintă interesele nemijlocite ale poporului care a adoptat Constituția prin referendum. Acest demers nu este cu nimic diferit de RO‑exit‑ul suveranist, de adularea lui Viktor Orban sau chiar a lui Putin.
Mai mult, Președintele României își trădează în prezent rolul de a veghea la respectarea Constituției, câtă vreme categorii întregi de drepturi sunt încălcate prin măsurile luate de guvern. Nu există nicio formă de mediere pentru drepturile constituționale încălcate, iar reprezentanți ai angajaților din toate domeniile au sesizat deja în mod repetat aceste lucruri. Trumpismul mioritic e mai molcom, dar rămâne o formă de violență socială care nu va rămâne fără efecte nocive. Creșterea extremismului e doar potențată de propagandă, dar cauzele lui sunt reale și sunt reprezentate de încălcarea contractului social.
O nouă stângă
O stângă adevărată nu poate fi nici suveranistă, nici tehnocrată, nici totalitară. Trebuie să fie politică, în sensul originar al termenului: preocupată de viața cetății. Trebuie să plece din nou de la Constituție, să o transforme în program politic până la nivel local, unde serviciile publice trebuie să răspundă tuturor drepturilor constituționale. Nu e nevoie să inventăm o ideologie nouă; avem deja un text care vorbește despre demnitate, justiție socială, solidaritate și echilibru.
Constituția e mai vie decât partidele care o ignoră. E o hartă care așteaptă din nou să fie citită. În ea sunt definite nu doar instituțiile statului, ci și o filozofie a conviețuirii. Este singurul loc unde România postcomunistă s‑a gândit la sine ca întreg. De aceea, stânga care urmează – dacă va veni – trebuie să fie o stângă ancorată în viziunea constituțională. Nu în sensul formal al respectării literei legii, ci în sensul reluării contractului social. În loc de partide construite pe rețele, trebuie construite mișcări civice transformate în partide. În loc de doctrine importate, trebuie tradusă Constituția în limbaj politic.
Aceasta nu este o chemare romantică la reînvierea trecutului, ci o invitație realistă la reconstrucție. Constituția României poate deveni nu doar o sursă de inspirație pentru o platformă‑program, ci documentul fondator al unei noi social‑democrații. Una care își cunoaște istoria, dar refuză derapajele ei. Una care nu se rușinează să fie de stânga, dar nici nu sare hămesită la prima idee de import atunci când nu are soluții facile. E nevoie de muncă, iar aici s‑ar putea să avem o problemă: cei care își doresc un partid al oamenilor muncii nu prea mai sunt dispuși să facă munca politică necesară. Trebuie revendicat un spațiu politic și electoral larg încă de la început, având în spate nu doar idei disparate, ci documentul fundamental al democrației.
Pentru că, în cele din urmă, politica este organizare, însă fără o formă de organizare nouă – civică, social‑democrată, ancorată în valorile constituționale – totul rămâne la nivelul unui eseu. E timpul ca energia critică, luciditatea intelectuală și nemulțumirea socială să se transforme în construcție. Nu în protest permanent, ci în proiect durabil. Dacă stânga românească vrea să renască, nu trebuie să reinventeze lumea – trebuie doar să pună din nou principiile și Constituția în centrul ei.
