Arme de apărare în masă

Într-o lume în care războaiele nu se mai poartă doar cu tancuri și rachete, ci cu minciuni, frici și algoritmi, România riscă să rămână dezarmată exact în fața amenințărilor care contează cel mai mult. Nu pe un câmp de luptă cu tranșee și buncăre, ci în mintea oamenilor.

Războiul hibrid pe care Rusia îl poartă de ani buni împotriva spațiului euro‑atlantic ne‑a lovit din plin, pentru că ne-au fost identificate vulnerabilități până la cel mai înalt nivel de protecție: Constituția. Primele asalturi manifeste: câteva știri pe care le puteam trata în cheie comică, așa cum au fost dezinformările în masă care au alimentat cozile la benzinării.

Culminarea lor prin anularea alegerilor, în urma unei campanii de doar câteva săptămâni, a arătat că întreaga societate poate fi profund afectată.  Încrederea, rațiunea, solidaritatea și coeziunea socială sunt țintele reale, iar la momentul critic al alegerilor prezidențiale, toate s-au clătinat de abia ne-am mai ținut pe picioare. A fost un eșec al serviciilor de informații, dar și al societății civile. A fost rezultatul unei slăbiri sistematice a capacității noastre de a gândi critic, de a discerne adevărul de fals și de a rezista manipulării. 

Deși nu sunt un adept al comparațiilor belicoase, cred că nu mai avem de-a face doar cu niște comparații menite să insufle teamă. Suntem în plin război hibrid, fără nicio metaforă. Și pierdem acest război, câtă vreme inamicul reușește să își atingă obiectivele.

Dacă nu investim în arme de apărare în masă față de aceste atacuri, vom fi din ce în ce mai vulnerabili, iar inamicul nostru știe să poarte războaie de anduranță, atât fizic, cât și hibrid. Armele de apărare în masă sunt „la purtător”, și ele trebuie să aibă încărcătoare pline cu cartușe hibride livrate de educație, cultură și o presă independentă.

Analiza care urmează nu e o pledoarie pentru panică, ci o cartografiere a frontului pe care trebuie să-l apărăm. Sunt șapte linii de atac – componentele războiului hibrid – și tot atâtea direcții de rezistență. Iar armele pe care le putem folosi pentru a ne apăra poartă un nume generic – educație, și necesită două fabrici de armament: școală pentru „combatanții” tineri și biblioteci pentru adulții care pot învăța pe tot parcursul vierții.

1. Dezinformarea

Dezinformarea nu mai e o problemă periferică, ci un fenomen central. În România, conturi de Telegram, site-uri obscure și „analiști” de Facebook au devenit fabrici de falsuri. Se repetă până la epuizare că „UE ne vrea sclavi”, că „NATO ne duce la război”, că „românii sunt sacrificați pentru Ucraina”. Și nu există vreo categorie socială imună la aceste minciuni seducătoare.

Ce ne lipsește aici? Gândirea critică. Cum se construiește? Prin educație media, prin școli în care nu învățăm doar comentarii pe care elevii să le share‑uiască masiv la bacalaureat, ci și cum să demontăm o știre falsă. Prin emisiuni și campanii publice care să explice cum funcționează propaganda. Printr-o presă sprijinită financiar de stat, dar autonomă editorial, care să nu concureze doar în titluri senzaționaliste.

A făcut deja înconjurul redacțiilor știrea că statele nordice au început învățământul specific pentru a recunoaște și demonta fake news, avem deci precedent, metodologie, ba chiar și curricula, ne mai lipsește o jumătate de creier la nivel ministerial care să adopte această măsură.

2. Războiul cibernetic

Spus simplu, lumea noastră e online, dar apărarea e offline. Când Killnet a atacat site‑urile guvernamentale românești în 2022, a fost ca și cum cineva ar fi aprins o brichetă sub o casă de lemn. Nu a ars tot, dar am văzut cât de inflamabil e sistemul. Cei mai mulți români nu știu ce înseamnă un atac DDoS, nu folosesc autentificare în doi pași și, cel mai grav, nu suspectează niciodată că ceva digital ar putea fi periculos. Nimeni nu le-a dictat asta la școală, nu se dă evaluare națională din securitate online.

Ne lipsește alfabetizarea digitală. Se formează nu doar prin cursuri IT, ci și prin obiceiuri digitale sănătoase: parole sigure, recunoașterea tentativelor de phishing, folosirea critică a platformelor. Statul trebuie să inițieze campanii publice, iar școlile trebuie să includă aceste lucruri în curriculum. Asta e securitate națională în 2025.

Raportul Brio ne arată că tinerii au probleme grave de literație digitală, pentru că noi toți folosim device-uri ca formă de divertisment și comunicare, fără a le da o prea mare utilitate în rezolvarea sarcinilor. Percepția asupra tinerilor e că sunt cât se poate de integrați digital, doar pentru că stau toți cu telefoanele în mână, dar e o percepție falsă.

3. Instigare și manipulare internă

Protestele sunt firești într-o democrație. Dar ce se întâmplă când sunt deturnate? Când mesajele sunt fabricate în laboratoare de trolling și puse în gura celor dezamăgiți? Când se încurajează radicalismul ca formă de „libertate”, inclusiv de la nivel prezidențial? Aici intervine componenta de destabilizare internă.

Apărarea reală este inteligența emoțională colectivă. Capacitatea de a nu reacționa visceral, presupune o înțelegere a modului în care funcționează lumea. E suficient să avem cetățeni care nu cunosc modul de funcționare a statului, iar pe acest fond isteria are un teren fertil. Odată ce există această situație, orice aspect social se transformă în emoție, iar mediul online de aici își extrage sursele de venit. Încurajarea emoției în detrimentul rațiunii este un dat, pentru că dăm zeci sau sute de emoji pe zi, nu analize referitoare la corectitudine. Simpatia și antipatia sunt motoarele care învârt turbinele de făcut bani ale social media, nu argumentația. Avem deja această obișnuință, pe care se poate atașa orice informație falsă și orice inflamare.

Ne-am pierdut mijloacele defensive pentru a înțelege când suntem manipulați. Aceste lucruri se învață în școli, în familie, în spații de dialog. Avem nevoie de educație civică practică, de dezbateri în licee și facultăți, de cluburi care cultivă empatia și argumentarea. Cât timp miza lipsește, iar dezbaterile sunt sterile, oricine va prefera să scroleze clipuri pe TikTok.

Spațiul, tema și excercițiul dezbaterii nu au sens fără o miză reală, iar politicul e ermetic la argument. Nu există practic niciun resort motivațional pentru dezbatere reală, deși nevoia de dezbatere devine clișeu. Dar dezbaterile sunt sterile cât vreme, în urma lor, factorii de decizie nu schimbă cu nimic măsurile.

4. Presiunea economică

Rusia nu ne poate închide economia, dar poate convinge românii că ne merge prost „din cauza Bruxelles-ului” sau „pentru că sprijinim Ucraina”. Se cultivă ideea că am fi mai bine singuri, autosuficienți, conduși de un „conducător adevărat”, „iubitor de țară și popor”, deși aceleași surse preiau fără a clipi anularea poporului ca fiind unul „de idioți”.

Educația economică e necesară, la fel ca educația financiară, doar că și sursele de cunoaștere ar trebui să fie credibile. Fără ea, orice criză e interpretată magic, iar deficitul bugetar cu care ne confruntăm nu face excepție. Găsim o minoritate de argumente pertinente pentru deficit, iar majoritatea sunt simple acuze și manifestări de antipatie. Bugetul este un mister pentru cei mai mulți, iar comparațiile deplasate cu bugetul de familie sau cel al unei firme sunt basme transmise oral, ca Miorița.

Tinerii trebuie să înțeleagă inflația, taxele, bugetul public, însă nu doar ca o serie de cifre, ci ca efect asupra oamenilor. Realitățile din spatele cifrelor sunt esențiale, pentru că politicile și resursele necesare nu se rezumă la date. Cetățenii trebuie să înțeleagă diferența între criză reală și panică indusă. Aici nu e vorba doar de finanțe, ci de igienă democratică, și, în fond, despre politică. Deciziile nu pot fi înțelese fără cauze mediate și imediate, dar mai ales fără efecte care vor deveni, la rândul lor, cauze.

5. Divizarea socială

Când nu poți cuceri un teritoriu, îl fragmentezi. Divide et impera e deja o banalitate pentru oricine. Rusia susține, direct sau indirect, orice tensiune socială între majoritari și minoritari sau chiar între minorități. Scopul e simplu: să nu fim împreună. Sub sigla mincinoasă a suveranismului, curentele conservatoare vând o distopie modernă rasistă, clasistă, xenofobă și totalitară.

Prima utilizare cu succes a conceptului de suveranism de către propaganda rusă a avut loc în Texas, în 2015. Aproape absurd, o serie de pagini coordonate de propaganda rusă au reușit să convingă cetățeni americani din Texas că exercițiile militare ale Armatei SUA sunt un atac la adresa ,,statului suveran Texas”. Pentru cetățenii care nu cunoșteau realitățile sistemului federal, în care Texasul este doar un stat din cadrul SUA, exercițiul militar Jade Helm 15 era un atac de subjugare. Manipularea a avut parte de sprijin din partea politicienilor republicani care nu au ezitat să se urce pe valul de indignare, oricât de false erau argumentele respective. Ulterior, suveranismul a devenit unul dintre clișeele preferate, dovedind că oricât de false sunt mesajele, ele funcționează în medii precare.

Apărarea e una complicată: cunoașterea celuilalt sau, cum ar spune niște conservatori reali și nu doar furați de peisaj, iubirea de aproape. În mod paradoxal, antidotul vine chiar din cunoașterea istoriei noastre și a spațiului românesc, pentru că, la orice moment esențial ne-am uita, vom vedea că nu am fost singuri. Că tot am fost șocați de nostalgia după Ceaușescu, să spunem că falsul excepționalism românesc e plenar în teoriile înlăturării lui de la putere, de parcă România putea rămâne singurul stat comunist din Estul Europei.

Avem nevoie de investiții în cultură locală, de presă regională care să construiască punți, în loc să exploateze diferențe și să anestezieze spiritul critic cu metode nomenclaturiste. Responsabilitatea politică de la toate nivelurile este esențială, iar răspunsurile locale nu pot fi insulare, ca în cazul Oradiei. Nu pot exista „zone libere de europenism”, pentru că ele ar fi „zone libere de românism”, cât timp principiile și drepturile constituționale sunt încălcate.

6. Radicalizarea

Atunci când democrația pare lentă, extremismul poate părea eficient. Populismul de dreapta crește în momente de criză, iar cazul României nu e o excepție inexplicabilă. Când promisiunile sociale nu sunt respectate, când discrepanțele sociale devin insuportabile, extremismul poate să pară o soluție.

Pentru că aceste lucruri nu sunt înțelese la nivel guvernamental, nu pot decât să spun că apogeul radicalizării nu a venit încă. Se pune pe foc pentru atingerea lui cu fiecare măsură prin care sunt adâncite – direct sau indirect – cauzele radicalizării. Cred că loviturile cele mai grave, pentru care în timp de război se aplică pedepsele pentru sabotaj, sunt cele care vizează destructurarea sistemului de învățământ public. Fabricilie de armament defensiv – școlile – sunt pur și simplu atacate din interior, dezmembrate, utilajele sunt gripate, lucrătorii sunt demotivați mai rău decât cu manifeste dușmănoase, structurile sunt anihilate. Protecția reală ar fi o educație civică vie, activă, combativă, predată de profesori credibili inclusiv prin exemplu propriu.

Vorbim de câțiva ani despre cultura solidarității, dar nu și de cea a competiției în afara sporturilor. E nevoie de educarea spiritului de echipă cel puțin la fel de mult ca omniprezentul individualism. Din învățământ lipsesc artele lipsesc ca spații de empatie și reflecție, pentru că învățământul pe de-a-ntregul e lipsit de ele. Și nu pot să nu repet că avem nevoie de forțe politice de stânga, care să-și amintească de unde a plecat această stângă, unde a greșit și în numele cui trebuie să vorbească pe viitor.

7. Intimidarea

În fiecare an, Rusia își joacă teatrul forței în Marea Neagră. Simulări de atacuri, avertismente privind scutul de la Deveselu, declarații alarmante preluate pe nemestecate în România. Aceste elemente nu apar pentru că Rusia s-ar pregăti să atace militar, ci pentru a induce frică. Iar frica paralizează discernământul.

Educația geopolitică în sine nici nu ar mai fi necesară ca materie, dacă ne-am cunoaște suficient de bine istoria, în special cea recentă. Dacă atât învățământul, cât și cultura și-ar îndeplini rolul social, am fi cât se poate de conștienți de locul și timpul în care suntem. Înțelegerea contextului, a jocurilor de putere, a alianțelor ar fi un dat, iar încercările de a rostogoli mesaje panicarde doar subiect de bășcălie. Nu putem cere curaj unui popor care nu înțelege ce i se întâmplă, ba mai rău, nici caterincă nu mai știe să facă, uitând că e balcanic. Fără luciditate nu putem avea suveranitate, doar suveranism.

Toate aceste arme de apărare în masă se află la aceeași intersecție: educația și cultura. Exact domeniile pe care Guvernul României le consideră „ajustabile”. În 2025, în numele unui deficit bugetar real, guvernul a început să taie exact de la capitolele unde ar trebui să investească: biblioteci, școli, centre culturale. Daniel David nici măcar nu este un „caz”, fiind lipsit de unicitate. Indivizii care își neagă orice urmă de raționalitate pentru o funcție de ministru constituie un clișeu, poziționându-l pe Daniel David în rândul prea multor politicieni.

Degradarea capacităților strategice

Ciudată este însă distanța dintre conferințele de presă susținute în timpul creionării guvernului și măsurile pe care le ia în prezent. La aceasta se adaugă o incapacitate funcțională (voită sau nu) de a transpune viziunea în documente legislative sau normative, unul dintre punctele esențiale ale acestei viziuni fiind nevoia de creștere a salariilor profesorilor și, corelativ, obligația guvernului de a oferi predictibilitate în aceste majorări.

Anunțurile panicarde referitoare la lipsa banilor sunt contrazise chiar de către ministrul de la Finanțe, care anunță o iminentă rectificare bugetară – rămâne de văzut dacă va fi favorabilă Educației. Efectele pe termen mediu și lung al acestor reale acte de sabotaj sunt previzibile, fiind exact inversul viziunii predate de Daniel David cu ocazia prezentării Raportului QX: România devine tot mai mult teren de joacă pentru propaganda rusă și colonie tehnologică inevitabil condamnată la autodistrugere. Sunt convins că Daniel David de acum două luni ar șterge pe jos cu măsurile implementate astăzi. Asta nu e ceva neobișnuit pentru politica românească, însă este o perioadă extrem de scurtă pentru a trece dintr-o extremă în alta.

Adevărul crud rămâne că nu Rusia ne va învinge, ci propria noastră inconștiență. Nu propaganda lor e fatală, ci vidul nostru educațional. Armele lor sunt ieftine, dar devin eficiente prin lipsa noastră de apărare. Dacă nu începem să investim în armele de protejare în masă – gândirea critică, empatia, cultura democratică –, vom fi mereu vulnerabili.