Prima oară am văzut Apocalipsa acum (1979) în toamna lui 2000, pe video, la cinemateca Institutului Francez din Cluj, pe un ecran cu diagonala de vreo 40 de centimetri. A doua oară m-am dus să-l văd în primăvara lui 2001, la Cinemateca Eforie, dar am plecat după vreo 45 de secunde, că era o copie alb-negru și exploziile din junglă erau albe, nu portocalii, cum știam de pe video. Iar în toamna aceluiași an s-a băgat la Cinema Lira Apocalipsa acum. Reîntregită (2001), care avea 49 de minute în plus față de versiunea inițială. (Cu ocazia titlului original, Apocalype Now Redux, am aflat din Guțu Mare că latinul redux e adjectivul de la reducere = „a aduce înapoi”.)
Versiunea asta reîntregită – care diluează versiunea inițială sau, să zic, doar o lungește fără să-i adauge Sens – am văzut-o de cinci ori într-o săptămână, aproape de fiecare dată singur în sala cea mai mică de la Cinema Lira, care arăta ca sălile din filmele hollywoodiene despre Hollywood, în care făceau vizionări producătorii marilor studiouri: avea cam 3 pe 5 metri, scaune capitonate în roșu, firește, și un ecran cu diagonala de vreo 3 metri. E sala în care m-am simțit, de departe, cel mai bine de când mă știu cineman: când exploda napalmul în junglă, toată încăperea – capitonată în roșu, firește – devenea incandescentă.
Deci ăsta e cam singurul Film al lui Coppola. Sau să zic c-a mai făcut unul: The Conversation (1974). Care e, de fapt, Antonioni pentru State. Dar Antonioni deja făcuse el însuși Antonioni pentru State, Zabriskie Point (1970), și a mai făcut un Antonioni pentru State la un an după The Conversation, anume The Passenger (1975), care se zice c-ar fi inspirat parțial piesa omonimă compusă în 1977 de Iggy Pop & Ricky Gardiner.
Herzog, în schimb, are multe Filme, fiecare herzogofil cu lista lui, în a mea intră Și piticii au început de mici (1970), Stroszek (1977), Fitzcarraldo (1982), Lecții ale Întunericului (1992), Fiule, fiule, ce-ai făcut? (2009), plus alte câteva, plus că Herzog a formulat unul dintre marile adevăruri din istoria scrisă a lui Homo Sapiens: „Lumea se revelează celor care merg pe jos.”
Și, ca să-nchei, deși de la un punct încolo înțelegi că premiile nu (prea) contează (ba uneori chiar dăunează, cum anțeles Sartre când a refuzat Nobelul), când se dau totuși premii, ele ar fi frumi să fie un soi de, să zic, validare. Or Coppola nu prea are cum să-l valideze pe Herzog. Tocmai de-asta în fotografia care are-n centru Leul de Aur pentru întreaga carieră, se vede clar că e mai bucuros Coppola. Atât de bucuros încât pare că el îl primește de la Herzog, nu invers. E drept că și Herzog îl ia ca și cum i l-ar da. Având, probabil, în minte Apocalipsa acum.
Bine, e drept și că, la înmânare, Coppola a zis despre Herzog așa: „Să sărbătorim că cineva ca el chiar poate să existe.” Deci, în cazul premierii de față, nu-i validare, e elogiu. Aferim!
