După ce a debutat cu literatură pentru adulți, Adina Rosetti a descoperit că cel mai mult îi place să inventeze povești pentru cei mici. A publicat 13 cărți pentru copii, multe dintre ele premiate și dramatizate. Domnișoara Poimâine, unul dintre personajele sale cele mai cunoscute, se plimbă prin mai multe povești, pentru diferite vârste; câteodată e o fetiță curioasă și răsfățată (Domnișoara Poimâine și joaca de-a Timpul, Crăciunul Domnișoarei Poimâine), alteori o adolescentă rebelă (trilogia Cronicile Domnișoarei Poimâine). Adina are o pasiune pentru vrăjitoare, dragoni și spiriduși, așa că a scris despre toate acestea în De ce zboară vrăjitoarele pe cozi de mătură? și De ce și-a pierdut balaurul tableta?
Experiența atelierelor de storytelling cu un grup de copii de etnie romă s-a transformat în Povestea Kendamei Pierdute, o carte despre magia prieteniei care poate schimba lumea, premiată de Uniunea Scriitorilor din România. Este coautoare a volumelor Nesupusele. 100 de femei pentru 100 de ani de Românie modernă. Printre cele mai recente apariții semnate de ea se numără Întâiul meu cuvânt de pionier, O istorie cu gust de kiwi și romanul pentru adolescenți Ultima provocare. Adina Rosetti predă cursuri de storytelling și scriere creativă pentru copii și este membră fondatoare a Asociației De Basm.
Laurențiu Dulman: Salut, Adina! Prilejul dialogului nostru e prima ediție Festivalului de Literatură pentru Copii și Adolescenți APOLODOR, care se va desfășura din 18 până în 21 septembrie la Botoșani. Spune-mi, te rog, la ce evenimente vei participa în cadrul Festivalului?
Adina Rosetti: Salut! În primul rând, sunt foarte entuziasmată că voi ajunge la Botoșani pentru prima dată. Apariția acestui festival e un semn că literatura pentru copii crește tot mai frumos și că e tot mai multă nevoie de astfel de evenimente!
Eu voi avea două întâlniri cu cititorii, cu cei mici la Școala Gimnazială Nr. 7, pe 18 septembrie, și cu cei mai mari pe 19 septembrie, la Colegiul Economic „Octav Onicescu”, unde discuția va fi moderată de prof. Daniela Burlacu și Anca Ifrim și unde va veni un invitat-surpriză.
Ziua următoare, pe 20 septembrie, de la ora 11.00, voi participa la un eveniment dedicat adulților: KitLit: Cum să împrietenim copiii cu literatura română contemporană dedicată lor. Este vorba despre prezentarea celui mai nou proiect al Asociației De Basm, un volum proaspăt ieșit din tipar, conceput ca instrument de lucru pentru cadrele didactice și dezvoltat de 20 scriitori și învățătoare, în cadrul mai multor ateliere desfășurate cu copii din ciclul primar. Kitul conține 20 de scenarii interactive, modulare și ușor de adaptat, cu activități ludice pentru orele de limba și literatura română, dar și pentru alte discipline: educație civică, arte, științe etc.
L.D.: Și scriitorii au început de mici, ca să parafrazez un titlu al lui Werner Herzog. Toți cei care ținem la mare cinste scrisul și cititul cărților am început cu literatură pentru copii. Care au fost primele cărți pe care le-ai citit, cărțile prin care ai intrat în lumea ficțiunii?
A.R.: Recitesc constant cărți din perioada copilăriei mici. Încă am în bibliotecă volumele iubite din care le-am citit, pe rând, și copiilor mei. Vrăjitorul din Oz de Frank Baum, cu splendidele ilustrații ale lui Iacob Desideriu, Cipi, acest pitic uriaș de Fodor Sandor, cu ilustrații de Livia Rusz, Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi de Nicolai Nosov și Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain sunt doar câteva dintre cele mai citite și răscitite. Mă reîntorc constant la Alice în Țara Minunilor, mi se pare o bijuterie literară de un suprarealism avant la lettre; la fiecare lectură decojesc câte un nou strat, găsesc un nou amănunt încântător. O carte care chiar mi-a marcat copilăria și de care am uitat complet până când am regăsit-o absolut întâmplător pe rafturile unei biblioteci județene în timpul unui atelier este Albinița sau Fetița care zbura deasupra orașului de Silvia Chițimia, apărută în 1983 la Editura Ion Creangă. Cred că de-acolo mi se trage obsesia pentru rețete fantastice.
Dacă e vorba despre literatura pentru „oameni mari”, am citit din escapism și am citit terapeutic, am citit pentru identificare, dar și pentru evadare, fără program sau presiuni academice, fără să țin cont de vreun trend literar, și tot ce am citit vreodată și-a pus, cred, într-un fel sau altul, o amprentă asupra mea, asupra vieții mele interioare.
L.D.: Te pasionează de mică vrăjitoarele, dragonii și extratereștrii. Și tot de mică ți-ai dorit să fii scriitoare. La ce vârstă ți-ai dat seama că ți-ar plăcea să scrii? Și cum de ai studiat economie înainte să te dedici scrisului jurnalistic și literar?
A.R.: Citesc și inventez povești dintotdeauna. Nu întotdeauna într-o formă scrisă: mai întâi au fost cele pe care le derulam în spatele pleoapelor închise la grădiniță în orele nesfârșite în care eram obligați să dormim și eu nu aveam pic de somn. Apoi au fost compunerile nesfârșite de la orele de română, care mi‑au atras din partea colegilor porecla „scriitoreasa”. Dar nu am urmat un parcurs clasic, cu studii literare, am terminat o facultate cu profil economic (anii 1990 nu erau vremuri pentru a te dedica scrisului – dar, pe de altă parte, când au fost?) și am avut diverse alte meserii până când m-am reîntors la scris, singurul lucru la care mă pricep și care mă bucură cu adevărat.
L.D.: Faci jurnalism de mai bine de 15 ani. Ai primit premiul Tânărul Jurnalist al Anului 2007 de la Freedom House și ai lucrat, printre altele, la Time Out și Elle România. De unde vine pasiunea pentru jurnalismul cultural?
A.R.: Nu prea mai lucrez ca jurnalistă, pentru că am ales să mă implic în alte proiecte, mai ales de când am înființat, alături de scriitoarele Victoria Pătrașcu, Iulia Iordan și Laura Grunberg, Asociația De Basm. Ultimul job propriu-zis în presă s-a încheiat în 2019, dar mai colaborez cu mare plăcere la Dilema Veche (unde am debutat) și la câteva publicații online, printre care Scena9, unde am coordonat în ultimii doi ani trei grupe de copii care au citit pe rupte și au scris recenzii literare.
Pentru mine, jurnalismul a fost o cale de a mă reapropria timid de scris, o cale care m-a învățat foarte multe, în primul rând să ies din carapacea mea de introvertită și să vorbesc cu oameni cât mai diverși, să le ascult poveștile și să am, astfel, acces la fațete cât mai diverse ale realității. Scurta perioadă în care am lucrat la Time Out București (2006-2008, cred) a fost una dintre cele mai frumoase: Capitala era în zorii unei efervescențe culturale, iar noi, jurnaliștii, participam din plin la momentul ăsta.
L.D.: Ai scris și cărți pentru oameni mari: romanul Deadline (tradus în franceză la Mercure de France) și un volum de proză scurtă, De zece ori pe buze. Care ai zice că e diferența esențială dintre scrisul pentru copii și scrisul pentru adulți?
A.R.: În mod fundamental aș zice că nu e nicio diferență, orice poveste bună pentru copii cred că este o poveste bună și pentru adulți, iar regulile de bază ale storytellingului, ale unei construcții narative reușite, sunt aceleași, indiferent de vârsta căreia i se adresează o poveste.
Invers, e adevărat, nu prea funcționează – nu orice poveste destinată adulților poate fi citită de copii, diferențele-cheie fiind temele și limbajul. Chiar și între vârsta preșcolară și cea școlară, cărțile pentru copii au lungimi diferite, o pondere text-ilustrații diferită și, desigur, un limbaj adaptat nivelului de înțelegere al vârstei respective. Mi se pare important să nu-i plictisești pe cititori, să-i amuzi, să-i surprinzi și să le vorbești pe limba lor, a copiilor de astăzi, să le strecori în poveste elemente din universul în care trăiesc și cu care pot să se identifice sau pot să relaționeze. Apoi, nu ar trebui să ne ferim de subiectele mari, importante, să le subestimăm copiilor inteligența și bogăția emoțională oferindu-le doar povestioare despre cățeluși cu părul creț sau fetițe cu rochițe roz. Copiii sunt foarte receptivi la absurd, umor, chiar suprarealism, și înțeleg mult mai multe decât ne place nouă să credem.
L.D.: Pentru micii cititorii ce ai în lucru? Apropo, te gândești să mai scrii pentru oameni mari?
A.R.: Momentan sunt într-o pauză. La începutul anului am lucrat destul de intens să termin și să predau romanul Ultima provocare (Ed. Arthur, 12+), care a apărut la târgul de carte Gaudeamus și despre care de-abia aștept să discut cu copiii din Botoșani (am văzut că au scris deja câteva recenzii!) Am câteva idei și pentru copii, și pentru oameni mari, dar trebuie să mai „dospească” o perioadă, nu vreau să le sau să mă grăbesc… Cum spunea vrăjitorul Tempus din seria de cărți cu Domnișoara Poimâine: „Toate la Timpul lor!”
