Prima reproducere după De Chirico am văzut-o în 1997, pe coperta unei cărți de la Polirom: nu mai știu ce carte, dar țin minte că reproducerea era după Muzele neliniștitoare (Le muse inquietanti), pictată, zic istoricii, cândva în intervalul 1917-1919, deși pe lucrare, se vede mai jos, apare anul 1925.
Giorgio de Chirico, Muzele neliniștitoare. Foto © Clivaj
În 1997, eram deja familiarizat cu Dalí, pe care-l adorau colegii de liceu, dar, cu excepția câtorva pânze, mie mi se părea prea încărcat și bombastic, iar când am pus mâna pe un album Taschen cu De Chirico și am aflat că stilul lui fusese botezat (de Apollinaiare) pictură metafizică, mi s-a lipit indelebil de sinapse, mai ales că deja mă mușcase Filozofia, unde mai pui că-n album scria și că Italianul îi influențase pe toți ăia mari din epocă: Ernst, Picabia, Magritte și, desigur, Dalí.
Victor Brauner, Prestigiul aerului. Foto © Clivaj
Iar din expoziția Brauner de la MNAR piesa care mi-a plăcut cel mai mult a fost taman una pe care, în prima clipă, am zis c-o pictase De Chirico, Prestigiul aerului (Prestige de l’air, 1934), plus că, prin 2010, când a erupt microcurentul de artă internetică (internet art) botezat vaporwave, mi-a fost clar că una dintre influențe e tot Italianul născut în Grecia.
© Felipe Canón
Pe scurt, De Chirico peste tot, inclusiv în expoziția All Our Todays de la MARe, unde am văzut un tablouaș din 1960, Piața Italiei (Piazza d’Italia), în care apare-n fundal și un tren, mijlocul meu preferat de locomoție, pentru că mi se pare cel mai metafizic, dar noi, postmoderni (sau ultramoderni) mega‑individualiști, am ajuns să nu‑i mai vedem caracterul miraculos, preferăm mașina mică, pentru că, zice Italianul (fiu de baroană greacă și baron sicilian):
Totul are două aspecte: cel actual, pe care îl vedem mai tot timpul și pe care îl văd oamenii obișnuiți, și cel spectral și metafizic, pe care îl pot vedea doar anumiți indivizi în momente de clarviziune și de abstracție metafizică.
Iar dintre artiștii pe care i-am văzut întâia oară în labirintul de la MARe, m-a spart acționistul vienez Hermann Nitsch, cu două lucrări expuse la ultimul etaj, și cum în ziua când am fost să văd expoziția eram tripat pe Homer, ambele mi‑au adus în minte primele versurile din Iliada, le dau aici în traducerea lui George Murnu:
Cântă, zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,
Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse;
Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,
Trupul făcându-le hrană la câini și la feluri de păsări
Și împlinită fu foia lui Zeus…
Hermann Nitsch, fără titlu © MARe
Așa-mi închipui că arăta pe dinăuntru Ahile când pleca la luptă. Bine, și-n capul zeilor (mai vechi sau mai noi) cred că tot cam așa se împrăștie roșul când îi pocnește furia și se pun pe omorât oameni – adică atunci când poruncesc unor pământeni să extermine popoare întregi.
Hermann Nitsch, Imagine din dărâmături © MARe
