•••
privește prin ochii mei lumea
o să te simți acasă între pereți de pământ reci și strâmbi
văruiți într-o nuanță de albastru care înainte a fost roz
și înainte de asta nu-ți mai amintești
dar vezi vechile culori în durerea pe care o simți
când îți intră varul sub unghii
o să înveți să trăiești cu o mantie de neputință pe umeri
n-o să-ți treacă prin minte s-o dezbraci
o să știi ce înseamnă să crești purtând în tine rușinea
lacrimile o să-ți inunde ochii în drum spre casă
de prea multe ori
privește prin ochii mei lumea
n-o să-ți fie străine încercările de autovătămare
dorința de-a nu te fi născut
n-o să-ți ferești privirea când o să vezi oasele dislocate ale tatălui
și o să plângi după atâtea animale ucise sau mutilate
încât nici nu le vei mai da un nume
n-o să eziți să pășești în întuneric
deși nu știi ce te-așteaptă
o să te obișnuiești să-ți atârni liniștea în cuierul zilei de mâine
să te muști de buze până la sânge ca să-ți abați atenția
de la certitudinea că trăiești singura zi fără viitor
•••
scobitura claviculei ei adăpostește o lume
fără războaie, capitalism și crize financiare recurente
fără perpetuul acum: breaking news, abuzuri, trenduri
fără progresul care doarme în pat cu neliniștea
cu tensiunea dintre control și incertitudine
care ne ține treji, soldați într-un război invizibil
cu frici camuflate în obiective pe termen lung
în adâncitura mică încape o planetă fără granițe
în care nu se monetizează, nu se optimizează
nu există urgențe fabricate la minut
nici febra colectivă de-a ști tot imediat
oamenii nu se măsoară în vizibilitate sau acumulare
nici în cât de repede pot deveni altceva decât sunt
dacă rămân suficient de mult timp acolo
cuibărită în curbura fragilă
departe de lumea asta care știe și poate enorm
dar încă învață să trăiască cu ea însăși
poate voi reuși să respir fără greutate
•••
există un moment potrivit pentru orice
niciodată n-am fost în stare să-l recunosc
mi-a scăpat printre degete ca macul scos din cochilii
l-am măsurat în durerea de care am fugit
știind mereu că n-o să scap
mi-e teamă cum rar mi-a fost de o singurătate potențială
mi-e teamă că absența o să-mi estompeze simțurile
și cu cât aștept mai mult cu atât mă simt mai paralizată
legată de coapse și coaste cu o funie invizibilă
căreia tot eu i-am făcut nod
să vină cineva să mă ridice
sunt un perpetuu noiembrie căruia nu-i mai aparțin
stau goală pe-un pat rece din ace de pin
aștept să-mi spargă timpanul
ploaia să-mi inunde craniul
ceața să-mi înfășoare măruntaiele
umezeala să ia locul oxigenului din plămâni
să ocupe pustiul care mă locuiește
de când ne-am întors spatele
