iluziile se adună
și se sparg
în ropote de aplauze
la urmă rămân
vânătăile
și mâinile blânde
care le acoperă
cu fard
ești îmbrăcat
ca de obicei
culorile se închid
înăuntrul tău
o voce îți strigă
să te oprești
din ce faci
construcția
se prăbușește
de la sine
oamenii
aleargă pe scări
se năpustesc
în pereții comuni
aici
s-au defectat
țevile de canalizare
caloriferele de fontă
alunecă
dincolo de marginea
ferestrei
bătrânele surde
se chircesc
mai adânc
în saltele umezite
de condens
dă în medicină
dă în poezie
dă în imaginea
cu străbunica ta
singura femeie
fericită
când erai mic
se ruga la dumnezeu
să moară
tu încă nu ai curajul
îți spui
totul este în regulă
îți găsești ceva de făcut
scrii
renunți la somn
dar până și asta
doare
alegi
încă o dată
să trăiești
îți îndeși bisturiul
în abdomenul cadavrului
prost formolizat
îndepărtezi straturile
peretelui abdominal
evidențiezi
ligamentul falciform
atingi
cu pensa anatomică
ficatul înflorit
de mucegai
mirosul înțepător
te încremenește
în sanctuarul
cu lumină împrăștiată
de clinchetul instrumentelor
de metal
te apleci
deasupra mesei
de disecție
privești
fața mumificată
te gândești
la viitor
un celofan
întins
deasupra apei
noi doi
în așteptare
sunt găuri
ce apar
din loc
în loc
ne ferim
într-o călătorie
către un tărâm
omis
alcătuim
o ființă fluidă
compusă
din atingerea
cuiva
pe care nu l-am văzut
niciodată
cine sunt eu
pe lângă întrebarea
cine ești
inversăm
așteptarea
într-un furnal
de sticlă
doar noi doi
încă un moment
pe stratul subțire
cu o calibrare
a respirației
ca un legământ
o promisiune finală
de nedescris
acesta
este un timp
pe care îl ascult
cum trece
și ne scufundăm
la cea mai mare
adâncime
suntem
deasupra apei
moștenirea I
dă foc
dă foc la covorul bunicii
cum îți dădea și ea foc la păr
când erai mică
privește scânteile cum ies
din scamele învechite
uite ciucurii de sfoară
cum sfârâie
în lumina lunii
se împrăștie
ca gândurile ei
în fața sticlei de rom
acum ești doar tu
aruncă-te deasupra
covorului înflăcărat
zvârcolește-te
printre degetele fierbinți
care îți apucă buzele
pieptul
vulva
învață să rabzi durerea
din nou
și din nou
cum îți striga și ea
când te ardea
cu țigara
urlă până nu mai poți
la soarele
de cealaltă parte
a planetei
amintește-ți
de măseaua stricată
din mijlocul covorului
după ce i-ai dat
un pumn
începe să râzi
în sfârșit
vezi
durerea e doar o iluzie
ce rost mai are să rabzi
ce rost mai are să strigi
începe să scormonești
prin carnea ta înmuiată
până la glodul
de sub covor
în sfârșit
ești și tu
una cu pământul
de ce trebuie să fie mereu
vecinii
cei care sună la ambulanță
în toiul nopții
la fel ca atunci
când erai leșinată
dar te bucurai
că simți
în sfârșit
cum te mângâie pe cap
bunica
el este doar un tânăr
care ascultă
o muzică tristă
uneori nu știe
dacă urăște
sau iubește
dar până la urmă și ura
pentru el
e tot o formă
de apropiere
exact ca atunci
când cineva
i-a dat o palmă
în loc să întoarcă
celălalt obraz
s-a dezbrăcat
în fața omului
care striga
și l-a sărutat
