Ca arbitru de linie, nu poți gândi de două ori. E mai bine să greșești din prima decât să ai dreptate din a doua. Sau cel puțin așa suntem învățați.
Îmi amintesc foarte clar, în decembrie anul trecut, trebuia să ajung la o piesă de teatru împreună cu o prietenă. Era seară. Vreme mohorâtă. Frig. Câțiva fulgi cădeau din cerul înnorat. Vântul rece pătrundea pe sub haine. Așa că am hotărât să iau autobuzul, deși era vorba de doar trei stații. Am verificat pe telefon orarul autobuzelor și am ieșit din casă. Mă grăbeam. Voiam să ajung puțin înainte, cum fac cei precauți. A fost prima oară când am pierdut autobuzul.
Mi‑a luat aproape jumătate de an să realizez ce se întâmplase. Nu e ușor să depistezi improbabilul, dar cert e că, de la un punct încolo, ghinionul se transformă în absurd, șoc, negare și o totală lipsă de încredere în ceea ce învățăm că ar fi mecanismele de funcționare ale lumii înconjurătoare, ale universului. Această ocurență din luna decembrie n‑am simțit c‑ar fi fost în vreun fel specială. Cu siguranță decalajele dintre orarul teoretic și cel practic se întâmplă adesea, deci nu eram nici primul, nici ultimul om înșelat de programul mijloacelor de transport într‑un oraș mare. Am acceptat cu o înjurătură discretă evenimentul enervant, am așteptat următorul autobuz, l‑am luat și am ajuns la timp la piesa de teatru.
N‑am dat importanță acestei întâmplări. Mi‑am văzut liniștit de viață, de muncă, de familie și prieteni. Am mers la film, la teatru, la petreceri, iar când vremea s‑a încălzit și a venit primăvara, am început să iau autobuzul tot mai puțin. În general, luam rar mijloace de transport în comun, și asta nu din vreun moft, ci pentru că locuiesc într‑un apartament central, care‑mi permite, de cele mai multe ori, să merg pe jos până la punctele de interes. Așa că mi‑a fost foarte greu să‑mi dau seama de aceste farse ale destinului, ale forțelor fizice ce guvernează determinist materia.
Sunt arbitru de linie la meciuri de tenis, dar asta se va încheia curând. Toată viața am jucat tenis. Însă, cu mulți ani în urmă, am realizat că nu voi fi niciodată îndeajuns de bun cât să devin profesionist. Măcar, mi‑am zis, eram îndeajuns de bun să‑mi dau seama dacă o minge cade în teren sau în afara lui. Lucru care e în sine o carieră. Banii nu sunt foarte mulți și te chinui din când în când cu deplasările, dar nu mă pot plânge.
Cel mai neplăcut lucru în munca mea e să faci o greșeală. Nu se întâmplă foarte des, dar cu toții trecem prin asta din când în când. E omenesc. Unele mingi depășesc 200km/h și atunci devine greu să‑ți dai seama dacă a mușcat sau nu tușa. Nu există timp de gândire. Nici nu știu în ce măsură eu decid când să strig OUT. E clar că eu sunt cel care stă aplecat, cât mai aproape de suprafața terenului, mijind ochii. E clar că ochii mei trimit un semnal neuronal care e interpretat și transformat mai apoi în sunet. Dar timpul de reacție e de câteva fracțiuni de secundă.
Jucători de top din tenisul mondial au țipat la mine pentru câte o astfel de greșeală. Dacă nu sunt de acord cu decizia mea, pot apela la sistemul de monitorizare a jocului cu inteligență artificială. Cu toții așteptăm, cu sufletul la gură, să ne zică dacă am avut dreptate sau nu. Cu cât greșeala e mai mare, milimetric vorbind, cu atât mai tăioasă e privirea pe care o îndur din partea campionului.
În decursul anilor care au urmat introducerii acestui sistem, oamenii au început să se întrebe de ce nu preia el întreaga sarcină a arbitrajului, nu doar situațiile excepționale de dezacord între jucător și arbitru. Neavând un răspuns pertinent, dar simțindu‑mă împovărat cu sarcina de a găsi unul, m‑am rezumat, cel puțin în fața prietenilor și a familiei, la a mă simți stânjenit și reticent față de chestiune. Ușor, cu anii, de parcă întreaga planetă aștepta răspunsul meu care întârzia să vină, aceste sisteme inteligente au început într‑adevăr să ne înlocuiască, până când ne‑au făcut complet inutili. În următorii doi-trei ani, ni s‑a spus, vom mai primi meciuri la turnee mici, care se joacă pe terenuri mai vechi, unde instalarea unui astfel de sistem e prea costisitoare. Dar nimeni nu știa să ne spună ce avea să se întâmple după aceea. E de la sine înțeles că noi, arbitrii de linie, eram nemulțumiți de acest sistem, în ciuda beneficiilor evidente pentru ceilalți.
Într‑o zi, mă duceam la un astfel de turneu, care avea loc undeva la marginea orașului. Ca să ajung acolo trebuia să iau un autobuz. Am verificat orarul în timp real. M‑am îmbrăcat, mi‑am luat rucsacul cu echipamentul și am plecat. Am ajuns la semaforul de peste drum de stație. Era roșu și mașinile goneau prin fața mea. Câțiva pietoni grăbiți așteptau cu nasul în telefon, ridicând ritmic privirea ca să verifice semaforul. Era o dimineață plăcută. Mă gândeam la turneu, la jucători. Aveam emoții, ca întotdeauna. După câteva clipe, pe partea cealaltă a străzii am văzut autobuzul pe care trebuia să‑l iau. A trecut prin fața mea și s‑a oprit în stație. Câțiva călători s‑au dat jos, alții au urcat, însă eu, fiind în fața unui semafor roșu și a unei șosele străbătute de șoferi grăbiți, am putut doar să‑l privesc cum pleacă. Am mers în stație și l‑am așteptat pe următorul. Am întârziat.
Atunci, puțin abătut, am remarcat că acest lucru mi se întâmplă cu o frecvență ieșită din comun. Frustrarea din cauza unui autobuz pe care îl pierdeam la limită devenise un sentiment prea familiar. Gândindu‑mă la alte ocurențe recente, observasem acest tipar sâcâitor. Un ghinion improbabil, dar, la urma urmei, un simplu ghinion. Următoarea zi, am hotărât, aveam să mă trezesc mai devreme, să ajung în stație la timp.
Bineînțeles, un alt avantaj al sistemului de monitorizare a jocului cu inteligență artificială este faptul că nu întârzie. Sistemul e mereu acolo. La început, trebuia doar să apeși pe un buton și el începea să monitorizeze jocul, să arbitreze. După ceva timp, nici butonul nu mai trebuia apăsat. Sistemul era lăsat mereu în priză. Când nu arbitra, monitoriza terenurile de tenis și se asigura că huliganii sau alte persoane rău intenționate nu vandalizează terenurile, sau că angajații complexului sportiv udă și nivelează zgura corespunzător. Sistemul își asuma responsabilități complet străine unui arbitru de linie, lucru apreciat de patroni, dar care pentru mulți alții – îngrijitori, băieți și fete de mingi, paznici – devenise o mare problemă. Înjurăturile la adresa sistemului erau tot mai frecvente.
•••
Turneele, meciurile, punctele, experiențele mici, dar palpitante din viața mea erau, în mod normal, lucruri pe care le povesteam cu plăcere. Însă, pe măsură ce trecea timpul, frustrarea mea creștea și nu mai aveam chef de povestit. Orice aș fi făcut, oricând aș fi plecat de acasă, autobuzul pe care trebuia să‑l iau își închidea ușile și demara cu doar câteva momente înainte sa ajung în stație. Eram forțat, de fiecare dată, să aștept următorul autobuz, pierzând astfel minute prețioase din zi. Se întâmpla ceva straniu.
Verificam orarul în timp real al autobuzelor. Le vedeam cum merg pe hartă cu o traiectorie predictibilă și întotdeauna părea că le voi prinde, dar, cum ajungeam în stație, își închideau ușile și plecau. Am încercat să alerg, să merg cu privirea în pământ și s‑o ridic doar când ajungeam în stație, ba chiar să merg la stația dinainte ori la stația de după, dar nimic nu părea să dea roade. Într‑una din zile am schimbat ruta, mergând cu alt autobuz, pe alt traseu, chiar dacă făcea un ocol și dura mai mult. Același rezultat.
După câteva zile de încercări eșuate, am încercat și mijloace alternative – tramvai, troleibuz, metrou –, dar tot nu reușeam să schimb cursul meschin al lucrurilor. Auzeam cum se închid ușile metroului în timp ce scanam cardul la porțile de acces. Alergam pe scările rulante îmbrâncind călătorii indiferenți. Într‑una din zile, aproape mi‑am prins degetele între uși, ciocnindu‑mă de geam, spre amuzamentul celor care mă priveau de pe partea cealaltă. Dar ușile nu s‑au deschis, iar metroul a intrat în tunelul întunecat, lăsând în spate un curent de aer cald și pe mine, așteptându‑l pe următorul, pe un scaun de plastic.
Trebuie menționat, în acest punct, că nu mai întârziam la turnee. Ajunsesem să mă trezesc cu mult înainte de ora începerii, ca să pot face această serie de experimente, în căutarea unei explicații logice. Punctualitatea mea nu i‑a oprit însă pe colegi să‑mi reproșeze o anumită pasivitate și un dezinteres care se manifesta prin privitul în gol și prin capacitatea de a nu băga de seamă nici a treia oară când îmi era strigat numele. Dormeam puțin și aveam cearcăne. Deși nu mi‑o spuseseră niciodată, probabil colegii mă suspectau că sunt depresiv sau alcoolic.
Acest timp mort ajunsese să fie cam un sfert de oră în fiecare zi, timp pe care, invariabil, îl petreceam într‑o stație, așteptând un mijloc de transport. Un sfert de oră poate părea aproape neglijabil, și rarele momente în care alegeam să vorbesc despre aceste lucruri inexplicabile cu vreun cunoscut nu‑mi aduceau niciun pic de compătimire. Mi se atrăgea atenția că toți oamenii pierd timp ducând și luând copiii de la școală, făcând cumpărături, curățenie, așteptând bagajele la aeroport sau trenul în gară, stând într‑o sală de cinema când filmul e prost, așteptând să se oprească ploaia sub o streașină sau poștașul la poartă – timpul mort este, mi se tot spunea, ceva la ordinea zilei pentru toată lumea. Simpla menționare a supărării mele începuse să atragă asupra mea, din rândul amicilor, comparații cu diverși oameni importanți, președinți și prim‑miniștri, artiști de renume global sau sportivi de performanță, al căror timp era, pesemne, mult mai important decât al meu, iar prin aducerea în discuție a acestui subiect nu făceam decât să‑mi umflu artificial egoul, să presupun că și minutele mele sunt la fel de valoroase ca ale lor, să capăt, adică un aer aristocratic și nesuferit. Deși nu îi condamnam pentru această judecată, o consideram pripită și nepăsătoare față de adevărata mea problemă. Nu era vorba de timpul pierdut în sine, ci de faptul că, în ciuda oricărui efort de a‑mi dovedi contrariul, nu mai eram capabil să prind un autobuz. Treptat, am început să abandonez subiectul.
După prima lună, începusem să mă obișnuiesc cu noua mea viață care, de altfel, nu era întru totul diferită. Dimineața veneam în stație cu o carte sau o revistă pe care o răsfoiam în timp ce așteptam resemnat. Nu mă mai grăbeam. Priveam, din lungul străzii sau de pe partea cealaltă, autobuzele care treceau indiferente pe lângă mine. În unele dimineți, autobuzul era atât de aproape, încât părea că dacă alerg aș putea să‑l prind și, poate, să rup acest blestem. Am hotărât să nu mă mai las tentat de mrejele sorții și, în ciuda acestor întâmplări absurde, să‑mi trăiesc viața cât se poate de normal.
•••
Cristina a fost singura colegă de arbitraj care a înțeles aceste lucruri când i le‑am relatat – o singură dată – pe la început, când totul părea doar un șir de coincidențe bizare. Văzând reacțiile prietenilor mai apropiați, am renunțat la a încerca să‑i conving și pe alții, în special pe oamenii de a căror validare depindea salariul meu lunar. Cristina era și cea care, în serile de după meciuri, mă aducea acasă cu mașina.
Era și ea arbitră de linie, dar în timpul zilei nu vorbeam prea mult. Seara, în schimb, când urcam în mașină, discutam de toate, de la mici bârfe de pe teren până la gânduri și impresii despre viitor. Blestemam amândoi noile sisteme de monitorizare a jocului cu inteligență artificială, chiar dacă reușeau să elimine greșeala de arbitraj din tenis.
Într‑o zi, mașina Cristinei s‑a stricat. După muncă, am fost amândoi nevoiți să mergem acasă cu autobuzul. Cristina avea programată o cină cu socrii, așa că mi‑a cerut și mie să grăbesc pasul către stație. Am făcut‑o, deși eram conștient că vom pierde autobuzul. Deodată însă am realizat că, de fiecare dată când pierdeam autobuzul eram singur, niciodată cu un partener de călătorie. Cu pași mari și săltați am început aproape să alerg, scoțând sunete entuziasmate. Ne aflam pe o străduță lăturalnică care lega arena centrală de bulevardul principal. Eram cuprins de optimism și curiozitate. Ar putea fi Cristina salvarea mea?
Am dat colțul și, la zece metri în dreapta noastră, am văzut autobuzul în stație. Câțiva călători tocmai coborau. Am strigat la Cristina, care a grăbit și mai mult pasul, strâmbând din nas, fără să știe de ce sunt atât de hotărât să evit întârzierea ei la cina cu socrii. Am ajuns în dreptul autobuzului. Am pus mâna pe el. Ușile erau deschise și oamenii urcau. Am urcat și noi. Ușile s‑au închis.
Mă uitam în jur, sorbind din priviri barele metalice și scaunele de plastic, fețele pasagerilor obosiți, care habar n‑aveau de minunea la care asistau. M‑am uitat la Cristina și am zâmbit cum n‑o mai făcusem de ani buni. Ea mi‑a răspuns cu o privire întrebătoare, dar n‑am zis nimic, doar m‑am așezat repede pe un scaun. Eram emoționat. Cristina s‑a așezat lângă mine. Mi‑am lăsat fața în palme ca să nu‑mi vadă lacrimile. M‑a întrebat dacă sunt OK. Am încuviințat din cap, tot cu fața în palme.
O frână bruscă m‑a proiectat cu capul în scaunul din față. Am ridicat privirea. Probabil se făcuse roșu la semafor, dar nu puteam ști sigur, pentru că parbrizul autobuzului era aproape integral ocupat de autobuzul din față – când a pornit, am văzut că avea afișat deasupra geamului din spate numărul 17.
– Stai, ce autobuz e ăsta? am întrebat‑o pe Cristina.
Dar Cristina nu era sigură, așa că a întors capul în stânga și‑n dreapta căutând să vadă numărul scris pe undeva.
– 24, a zis pasagerul în scaunul căruia tocmai dădusem cu capul.
Autobuzul 17 a mers tot înainte, în direcția casei mele și a Cristinei. Autobuzul 24 a făcut dreapta către gară.
•••
Nu există liber arbitru. Am citit într‑o carte. Dacă am avea destule informații, acțiunile noastre ar fi predictibile, depinzând de propria biologie și de mediul înconjurător. Cu alte cuvinte, dacă am ști tot despre o persoană – atât biologic, cât și biografic –, am putea prezice, cu exactitate, reacția persoanei la evenimentul imediat următor. Bineînțeles, aceste lucruri rămân de domeniul fantasticului, pentru că ne‑ar fi imposibil, nouă, oamenilor, să știm atâtea lucruri și să ne angajăm în calcule atât de complicate și precise.
Cristina a devenit primul și singurul om care nu doar că începuse să creadă, dar experimentase pe pielea ei, de mai multe ori, această anomalie a sorții. La început, nu putea să‑și explice atitudinea mea resemnată în fața acestor evenimente extraordinare și absolut inexplicabile, așa că trăgea de mine, grăbindu‑mă la câte un meci, verificând orarele autobuzelor și chiar sunând la rețeaua de transport, pentru a cere explicații în legătură cu programul evident eronat publicat de ei. Robotul inteligent care prelua toate apelurile călătorilor supărați i‑a explicat că autobuzele n‑au mers nicicând mai precis în orașul nostru și că, înainte, greșeala umană era responsabilă pentru întârzieri. Însă acum, i-a amintit robotul, autobuzele nu mai erau conduse de șoferi, care plecau prea greu de la semafor, virau prea încet și stăteau prea mult în stație. Ei fuseseră înlocuiți de un sistem de pilot automat performant, dotat cu informații despre trafic în timp real și aptitudini de șofat ireproșabile.
Treptat, însă, ciocnindu‑se de imposibilitatea de a înțelege ce se întâmpla, Cristina s‑a resemnat și a abandonat încercările, mulțumită fiind că nu era ea cea asupra căreia se abătuse o asemenea calamitate. În unele zile, dacă se grăbea, inventa scuze ca să plece cu câteva minute înaintea mea. Dar nu mă supăram. Eram fericit că măcar acum mă credea cineva.
•••
Într‑o dimineață de duminică, am primit un apel de la un număr necunoscut. Era Vali, soțul Cristinei. Erau amândoi în mașină, în drum spre apartamentul meu. Mă rugau să merg cu ei la gară, acolo unde părinții lui Vali ar fi trebuit să ajungă într‑o jumătate de oră, doar că trenul avea întârziere. Era blocat undeva într‑un câmp. N‑ar fi fost mare lucru, dar aveau de prins un avion.
– Nu știu dacă are vreun sens, mi‑a explicat Cristina, dar m‑am gândit c‑ar ajuta să‑ți propui să iei trenul în care sunt socrii. Eventual să‑ți și cumperi un bilet online, și‑ți dau eu banii. Ar trebui să ajungă la fix în gară, să stea zece minute și să plece. Deci dacă ajungem pe la și zece, ar trebui să‑l pierzi, ceea ce înseamnă că ai mei vor fi ajuns la timp.
Eram foarte surprins, dar nu puteam decât să mă gândesc la ce era în capul lui Vali. Am acceptat. Am cumpărat un bilet de tren și, pe cât mi‑au permis puterile de autosugestie, mi‑am propus să mă urc în acel tren. Astfel, m‑am gândit, dacă trenul va fi în stație când ajung în gară, urc în el și poate rup blestemul. Dacă nu, cel puțin părinții lui Vali vor fi ajuns la timp.
Rezultatul a fost că părinții lui Vali au prins avionul cu succes, iar eu am pierdut trenul. Ne‑au explicat că, la un moment dat, trenul a plecat din câmp și a recuperat din timpul pierdut pe o bucată de drum unde șinele i‑au permis să meargă mai repede. Nu s‑a întâmplat nimic ieșit din comun. Trenul nu s‑a teleportat, nu a căpătat puteri supranaturale care să‑l propulseze cu viteze inimaginabile către gara din orașul nostru. Simpla mea dorință de a urca în acel tren, se pare, a așezat lucrurile în univers astfel încât eu să‑l pierd. Ar fi fost acel tren în gară la aceeași oră dacă nu acceptam invitația Cristinei?
Acum însă exista o a treia persoană care îmi cunoștea secretul și era dispusă să‑l creadă. După faza inițială de suspiciune și neîncredere – pe care, de altfel, a depășit‑o foarte repede –, Vali, optimist și oportunist din fire, a venit cu o idee de afacere. Cunoștea niște oameni care lucrau în transportul de marfă. În mare parte, petrol, cărbune și gaz lichefiat. Transportul se făcea tot cu ajutorul trenurilor, care, la fel ca cele de pasageri, aveau deseori întârzieri. Aceste întârzieri, spre deosebire de ale trenurilor de pasageri, se traduceau foarte ușor în bani pierduți, iar sumele nu erau neglijabile. Vali a intrat în contact cu acești oameni și, fără să divulge metodele noastre, a obținut un fel de aprobare de colaborare. În mai puțin de o săptămână îmi făcuse un orar. În timpul săptămânii, mergeam doar o dată pe zi la gara din oraș, ceea ce‑mi permitea să‑mi văd de restul treburilor, dar în weekend Vali venea și mă lua cu mașina să mergem și pe la alte gări și depouri din țară. Atunci se făceau cu adevărat banii.
Așa a început aventura noastră antreprenorială care a dat roade încă din primele zile. În mașină cu Vali, cutreierând sate și orașele, mă simțeam uneori ca o găina care știe să apese clapele pianului cu ciocul și e plimbată prin țară ca o atracție de circ, o ciudățenie a naturii care‑și joacă numărul pe peroanele goale ale gărilor. Și nici nu stăteam mult acolo, pentru că nu era necesar. Mereu când ajungeam, trenul pleca, așa că la acest dans cosmic erau martori doar câțiva oameni care aruncau priviri curioase către noi, cei doi bărbați care ne îndreptam hotărâți spre peron, apoi ne întorceam și plecam cu mașina. Devenise o rutină. Vorbeam despre tot felul de lucruri, dar aproape niciodată despre adevăratul nostru scop acolo. Vali m‑a întrebat ce aveam de gând să fac odată ce sistemele de arbitraj aveau să fie instalate pe toate terenurile. Cristina nu știa. Se gândea să învețe programare. Și lui Vali îi părea rău de introducerea acestui sistem de monitorizare al jocului cu inteligență artificială. Cristinei îi plăcea slujba ei, îi plăcea tenisul. Am înjurat amândoi sistemul și am râs.
•••
Într‑o dimineață, m‑am trezit în jur de opt. Aveam un tren de pierdut aproape de litoral. Drumul cu mașina până acolo era de aproximativ două ore, iar Vali urma să vină să mă ia pe la nouă. În timp ce luam micul dejun, am verificat orarul trenului respectiv și am fost foarte mirat de ce am văzut: nu doar că trenul nu era la o distanță acceptabilă de litoral, dar era blocat în celălalt capăt al țării, la cel puțin zece ore distanță. Era fizic imposibil ca trenul să ajungă odată cu noi în gară, adică în mai puțin de trei ore. Și totuși voiam să‑l prind. Intenția mea era prezentă. Aveam emoții. Să se fi diminuat intensitatea intenției mele de când începusem să vreau să iau trenuri ca meserie? Probabil ratasem, de când a începuse povestea, câteva sute de trenuri și autobuze. Să existe o limită la toate astea? Să se fi prins, într‑un final, universul că farsa pe care mi‑o juca de atâta timp căpătase și alt scop în afară de a‑mi teroriza mie existența, și astfel hotărâse să‑i pună capăt? Nu‑mi venea să cred. Vali trebuia să ajungă în scurt timp ca să plecăm spre gară. Ce avea să se întâmple? Aveam să ajungem acolo înaintea trenului? Ar însemna că nu l‑aș pierde? Puteam rupe, în sfârșit, blestemul?
Emoționat, m‑am urcat în mașina lui Vali și am plecat gonind către gară. Vali accelera în uralele mele. Nu știa situația trenului și am decis că era mai bine să nu‑i spun. Dacă rupeam blestemul, această carieră informală pe care o încropisem în ultimele luni s‑ar fi terminat abrupt. Nu știam dacă Vali era dispus să renunțe la bani. Era o sursă de venit importantă mai ales acum, când Cristina urma să se reprofileze. Și eu, de altfel, pusesem niște bani deoparte, mai mult decât reușisem vreodată din salariul de arbitru de linie.
Pe scaunul din dreapta, stăteam cu telefonul în mână și pândeam pe ecran cum trenul nici măcar nu se mișca, fiind tot la zece ore distanță, undeva în celălalt capăt al țării, iar noi ne apropiam vertiginos de destinație. Eram gata să renunț la aceste câștiguri ca să revin la normal, la mingile mele de tenis căzute aproape de tușă. Dar, m‑am gândit, mingile de tenis nu aveau să mai fie mult timp în viața mea. Cristina se apucase de programare. Eu ce să fac? Nu-mi plăcuse niciodată programarea.
Priveam prin parbriz strada care se lungea în fața noastră, pierzându‑se la orizont. Îmi doream oare să rămân victima acestor improbabilități și să‑mi câștig existența pierzând trenuri și autobuze? În acel moment, era greu de zis. În fond, nu înțelegeam foarte bine ce se întâmplă. Nu știam cum și de ce eram în acea situație. Am decis să las totul în voia sorții – deși, teoretic, totul e în voia sorții.
Autobuzul plin cu lume – paznici, șoferi și vânzători care câștigaseră o excursie pe litoral la o tombolă la care niciunul dintre ei nu‑și amintea să se fi înscris – a intrat în mașina noastră dinspre stânga, lovind portiera mea în plin și lăsându‑l pe Vali nevătămat. Un număr impresionant de ambulanțe au ajuns la locul accidentului în timp record, de parcă așteptau undeva în zonă să se petreacă tragedia.
Acum sunt în ambulanță. Conectat prin niște tuburi la un aparat inteligent de resuscitare pe care asistentul îl privește confuz. Îmi doresc foarte mult să trăiesc. Sunt la mila sistemului de monitorizare a jocului cu inteligență artificială.
