Mare păcat că Dan Petrescu s‑a retras din văzul lumii și ne‑a lăsat în beznă intelectuală: pe vremuri, scria editoriale ca nimeni altul, edita cărți de nimeni bănuite, plus că dădea eseuri de o adâncime de nimeni atinsă, precum Despre superioritate ontologică a pisicilor față de câini. Iar când am ajuns ieri în gară la Pitești, trenul care venea de la Craiova pentru București avea 75 de minute întârziere.
Dar pe mine nu mă deranjează când întârzie trenul, nici dacă‑s în el pe caniculă, nici dacă‑s pe ger în gară, pentru că sistemul feroviar îmi rămâne aproape: șinele, gările, peroanele cu mirosurile și oamenii care le tranzitează – plus că am mereu ceva de făcut: mai editez pe telefon un text, o poză, un clip, mai schimb o vorbă cu vreun coleg de națiune. Apropo de miros, când a venit în cele din urmă Săgeata Albastră de la Craiova, a venit cu tot cu o duhoare monumentală de urină stătută.
Dar lumea se plânge aiurea de trenurile de la noi: că întârzie, că ia foc locomotiva, că‑s supraaglomerate – mofturi! Trenurile, oricum ar fi ele, ne îmbogățesc masiv traiul și ne constrâng la solidaritate, pentru că, s‑o recunoaștem, de bunăvoie și nesiliți de tren, suntem solidari mai cu reticență. Și adevărul e că Săgeata de ieri chiar puțea de‑ți cădea leșinat părul din nas.
Dar a fost o bună ocazie să retrăiesc la scara trenului răspândirea lui homo sapiens pe glob: cum toaleta lui Săgeată e plasată înțelept la mijloc, Duhoare se împărțea democratic la toți cetățenii feroviajori – mângâia nepărtinitor nările tuturor, indiferent de religie, gen, apartenență politică. Eh, și câțiva dintre noi am simțit că parcă nu așa trebuie să pută trenul, drept care‑am început să ne sfătuim înde noi, deși cam 60% dintre participanții la dezbateri erau defetiști.
Dar soluția n‑a întârziat să apară: patru dintre noi, femei și bărbați, ne‑am ridicat și, la fel ca primii oameni din savanele africane, am plecat în căutarea unor tărâmuri mai prietenoase, mai frumos mirositoare, și astfel am ajuns în capul din față al lui Săgeată, însă și‑acolo se înstăpânise pestilențialul – părea că nu există scăpare.
Dar unul dintre noi a propus să încercăm și coada trenului, unde‑s locurile de clasa întâi: și da, acolo puțea mai blând spre deloc, dar când trenul și‑a luat avânt, geamurile fiind deschise, insidioasa Duhoare, purtată de briză prin tren, ne‑a ajuns din nou și pe noi, melioriștii refugiați la clasa superioară.
Dar nu ne‑am lăsat descurajați – o soră a venit cu altă propunere: să închidem ușa care face clivaj între compartimentul de‑a‑ntâia și restul, ceea ce, deși sună ca‑n Snowpiercer, s‑a și înfăptuit, atâta că Duhoare s‑a strecurat pe la încheieturile ușii, reușind să ne cuprindă iarași în îmbrățișarea‑i puturoasă.
Dar probleme s‑avem, că soluții – destule: mi‑am amintit că am la mine două măști, una pentru mine, una pentru vreun seamăn neprevăzător, pericolele de care mă feresc îndeobște cu ele fiind eșapamentul ori prafu din cale‑afară de gros. Plus că o sistăr avea la ea nu una, nu două, ci trei măști – deci grupul nostru de patru progresiști s‑a mascat in integrum, și ne‑a rămas una și pentru un membru nou al școlii noastre de gândire și simțire.
Dar e drept că toți am avut o strângere de inimă când am văzut că un concetățean sufocat și el de Duhoare a fost nevoit, întru satisfacerea nevoii de somn, să‑și ridice cămașa peste nas în chip de mască. Așa că m‑am dus la controlor să investighez situația:
– Șefu, de unde vine Duhoare?
– Măi, ce se‑ntâmplă, Săgeată pleacă dimineața și ce să strânge‑n rezevoru dă la closet pân la Craiova să‑ntoarce la București, deci îți dai seama că dacă toate alea stă în caldură atâtea ore, începe să pută.
– Păi stai, nu se golește rezervoru la Craiova?
– Nu, că acolo nu are cu ce să‑l curețe. Doar la București are.
– Aoleu, păi pute mai ceva ca la trenurile fără rezervor.
– Așa‑i, alea unde ce faci pică direct pă linie îs mai bune, clar.
De unde rezultă următorul titlul de eseu: „Despre superioritatea ontologică (& olfactivă) a trenului fără rezervor la closet față de trenul cu rezervor la closet.”
Dar, la fel ca‑n terapie, aflarea cauzei nu rezolvă instant problema, așa că Duhoare a rămas cu noi, ba mai mult, a dibuit porii din măști și s‑a strecurat până la mucoasele noastre nazale, moment în care mi‑am amintit că, atunci când cercetează scena unei crime, detectivii din unele filmele americane se dau sub nas cu o cremă specială, să atenueze miasma putrefacției, așa că toți progresiștii din clubul nostru ad hoc ne‑am dat cu niște spirt pe sub nări, că aveam un flaconaș la mine pe post de dezinfectant, remediu care, din păcate, a funcționat doar un minut.
Dar, cum toate lucrurile au un capăt, și călătoria noastră cu Duhoare a ajuns la final, moment în care s‑a văzut că nedorita coabitare a avut drept avantaj nu doar că ne‑a solidarizat întru mai binele micii noastre comunități feroviare, ci și că am reevaluat atmosfera de la Capitală: când am coborât în Gara de Nord, ne‑am simțit ca pe Vârful Omu, așa de curat părea, prin comparație, aerul care mângâia peroanele.
Dar, ca să zic adevărul până la capăt, am face bine să fim mulțumiți că avem și trenurile astea: păi pe vremea lui Constantin Brâncoveanu, mersul de la București la Pitești ar fi durat câteva zile și ar fi fost plin de primejdii: pe atunci, n‑aveai nicio garanție că ajungeai la destinație într‑o bucată și cu toate alea pe tine. De‑asta zic, aferim CFR!
