Din când în când, mă mai apucă nostalgia și scot de la naftalină muzica pe care o ascultam în anii ’90 pe casetă: 2Unlimited, C-Block, 2Pac sau Biggie. Problema e că de fiecare dată când se întâmplă asta, ascult mereu aceleași piese. Nu că aș avea o fixație, dar pur și simplu nu sunt altele și nici nu vor mai fi vreodată. Artiștii fie nu mai sunt printre noi, fie au depășit faza respectivă în cariera lor muzicală și nu se mai identifică cu sunetul acelor vremuri.
În cazul lui 2Pac și Biggie, realitatea obiectivă este că niciunul dintre ei nu mai e pe lumea asta ca să mai producă muzică. Dacă ești fan, singura opțiune este să asculți la nesfârșit aceleași piese sau eventualele remixuri.
Dar în ultimii ani s-a produs un fenomen neobișnuit. Dacă anii ’80, ’90 și chiar 2000 au o identitate muzicală distinctă, anii 2020 par să fie mai mult o combinație eclectică de stiluri din deceniile anterioare. Dacă vorbim de anii ’80, automat ți se duce gândul la Miami Vice, casete video și muzică synth-pop. Dacă vorbim însă de ultimii ani și de ce anume îi deosebește de cei dinainte, e greu să indici ceva specific. Poate că ce îi definește cel mai bine e înclinația spre nostalgie și consumul de retro, atât în film cât și în muzică.
Deja muzica retro nu mai este consumată doar ca atare, ci se insinuează în producțiile actuale: artiștii încearcă să introducă sunetul de atunci în muzica de acum, fie că e vorba de synthwave sau rock. Iar în film vedem continuarea unor producții începute în anii ’80 sau ’90. Cultura la nivel global pare să treacă printr-o acută criză de creativitate, iar în acest context, inteligența artificială nu pare să amelioreze lucrurile.
Acum câteva luni, s-a întâmplat să găsesc pe YouTube noul album al lui 2Pac. De obicei, nu consum videoclipuri sau remixuri fan-made, dar albumul mi-a atras atenția pentru că era realizat cu IA. Am început să ascult și am fost surprins nu doar de vocea lui 2Pac, care era foarte fidelă originalului, ci și de faptul că toată producția suna surprinzător de bine. Am făcut un pic de cercetare și am aflat că producătorul pieselor a folosit un model de date care fusese antrenat în prealabil pe vocea lui 2Pac, astfel încât să o poată reproduce 100%. Versurile și muzica însă au fost compuse de acest producător, ceea ce nu m-a făcut decât să-l respect și mai mult. Se simte că e fan și înțelege foarte bine muzica lui 2Pac. Chiar și așa, te întrebi dacă e totuși vorba de o veritabilă reușită artistică. Deși versurile și muzica sunt originale, conceptul nu este. În cel mai bun caz, poate fi doar un omagiu bine realizat.
Exemplul de mai sus e unul în care IA are o contribuție minimă, însă tehnologia nu se oprește la simpla modulare a vocii. Suntem în punctul în care IA îți poate genera muzică la comandă, pe baza unui prompt, în același fel în care generezi o imagine. Trebuie doar să îi furnizezi detalii în limbaj natural despre cum ai vrea să sune: ce stil muzical, ce fel de beat, ce vibe etc. În plus, având în vedere că putem reproduce vocea oricărui artist care a trăit vreodată, nu ne rămâne decât să generăm niște versuri tot cu IA și să le suprapunem peste muzică. Iată cum îi readucem la viață pe Elvis, Kurt Cobain și 2Pac. Putem să mergem mai departe cu joaca și să inventăm tot felul de colaborări imposibile, punând fantomele artiștilor în piese pe care nici nu și le-ar fi imaginat. Frank Sinatra cu Nine Inch Nails pe o piesă dubstep? De ce nu?
Deși par o exagerare sau un exercițiu inutil de imaginație, toate astea sunt tehnic posibile în momentul de față. Cei de la Warner Media au fost foarte vocali împotriva deepfake-urilor realizate cu vocea lui Taylor Swift, deși sunt convins că intenția lor nu era atât să scăpe internetul de fake-uri și să protejeze veniturile artiștilor, ci mai degrabă să-și protejeze propriile venituri, atunci când va veni vremea să genereze conținut folosind vocile și imaginile artiștilor din portofoliu. Marile case de discuri fac deja demersuri pentru a securiza drepturile pe vocile artiștilor semnați. Dacă cineva va face bani din asta, ei trebuie să fie aceia.
Când eram adolescent, am citit un roman de Norman Spinrad, Mașinăria Rock and Roll (Little Heroes, în original), a cărui acțiune are loc într-un viitor cyberpunk în care mega-corporația Muzik Inc. domină industria muzicală producând staruri muzicale virtuale și muzică dictată de trenduri și studii de piață, eliminând nevoia de artiști umani, pe care îi consideră imprevizibili și greu de controlat.
Dacă în 1987, când a apărut această carte, ideea de a crea un artist virtual care să sune și să arate ca unul real ținea de domeniul ficțiunii, acum ea este perfect realizabilă. E posibil să vedem, într-un viitor nu foarte îndepărtat, funcții noi în aplicațiile de streaming care vor permite utilizatorilor să-și genereze propria muzică la cerere. Vei putea asculta muzică creată de IA după prompt-urile tale sau în funcție de istoricul tău muzical. Și vei putea face asta direct din Spotify.
Ce înseamnă toate astea pentru artiștii în carne și oase din lumea reală?
Când a apărut fotografia la sfârșitul secolului XIX, pictorii erau îngrijorați că ea va înlocui pictura. Ceea ce s-a și întâmplat, într-o anumită măsură. Dar pictura nu a dispărut cu desăvârșire, există pictori și în ziua de astăzi, însă domeniul e mult mai nișat. Criteriile pentru a deveni un pictor de succes sunt mult mai pretențioase acum decât atunci când pictura era doar figurativă, iar pictorii se găseau la fiecare colț de stradă. Ceva similar se va întâmpla probabil și în industria muzicală.
Chiar și fără IA, numeroase aplicații și librării de sample-uri disponibile online fac ca producția muzicală să fie accesibilă practic oricui are un smartphone, iar platformele de streaming înlocuiesc partea de distribuție, care în mod tradițional era responsabilitatea casei de discuri. Muzica este deja atât de ușor de făcut, încât se creează astăzi mai multă muzică zilnic decât s-a creat în tot anul 1989. Însă mai mult nu înseamnă neapărat mai bine. Faptul că oamenii preferă să asculte muzică veche sau un album 2Pac generat cu IA, în loc de muzică actuală, spune ceva despre starea industriei.
Lăsând la o parte implicațiile etice precum compensația artiștilor reali a căror muzică stă la baza acestor modele de date, IA nu oferă o perspectivă încurajatoare pentru o societate care suferă de o acută lipsă de creativitate. Oamenilor li se dau uneltele necesare să fie originali, însă aleg să dezgroape și să recicleze stări de spirit vechi în loc să creeze un sunet și un feeling specific zilelor noastre.
Dar, privind dintr-o perspectivă diferită, poate că această revoluție tehnologică e tocmai ceea ce-i lipsea industriei muzicale pentru a-și regăsi vigoarea. Inteligența artificială se va integra din ce în ce mai mult în procesul de creație, schimbând atât creatorii, cât și consumatorii. Această tranziție va marca maturizarea noastra ca ascultatori. Sau nu.
Vom ceda oare tentației de-a ne satisface nostalgia prin orice mijloace sau vom utiliza aceasta tehnologie ca să creăm ceva cu totul nou, cu adevărat definitoriu pentru timpul prezent?
