Despre tema eșecului perpetuu de a trata ursul ca pe regele Carpaților și omul ca pe o ființă aparent inteligentă ar trebui să se scrie mai degrabă în registrul tragediei. În jurul evenimentelor cu morți din ambele specii, avem o mulțime de opinii volatile din toate părțile, și totul se termină de fiecare dată într-o mocirlă de emoții primare neprocesate. O mocirlă din care oamenii nu se pot prinde care e mai important: ursul sau omul? Aceasta este întrebarea pe care au inventat-o vânătorii de trofee și care a prins bine în mediile cu idioți morali, adică în toate: politică, presă, online, la bar sau în autobuz. Întrebarea care a divizat familii, prieteni și întreaga societate clivată în două jumătăți perfecte precum mineralele de muscovit. Nu ne încrâncenăm doar pe tema urșilor, ci pe orice temă care apare într-un spațiu public educat în acord cu PIB-ul alocat în ultimele decenii pentru evoluția noastră intelectuală. În general, avem un public care se uită la o problemă prin luneta TikTok, situație în care nu vezi mare lucru – dar e comod să îți fabrici astfel versiunea proprie de adevăr. Însă adevărul este unul singur și se vede doar când dai luneta la o parte și vezi ce mare-i cerul.
Până să vedem cât de mare, să inventariem narativele de pe piață, care au ca sursă primară mai ales vânătorii și se propagă apoi peste tot, până în fund la taxator, prin gura politicienilor, jurnaliștilor și influencerilor nesofisticați:
- Publicul e prea emoțional și doar experții – adică vânătorii – știu cum se rezolvă problema cu ursul.
- Numărul de urși e mult peste numărul optim.
- Trebuie să hrănim bieții urși să nu mai vină în sate și la drum.
- Avem mai multă pădure decât pe vremea lui Ceaușescu și tot sunt prea mulți urși. (Asta e una nouă)
- Ursul nu ar mai exista fără vânători. Lor le datorăm existența pădurii și a ursului grație unor invenții revoluționare: drujba și pușca.
Deci cam de aici trebuie pornită discuția, pentru că asta li s-a băgat românilor pe gât cu polonicul prin pâlnie, în timp ce mințile le-au fost îngenuncheate, inimile zdrobite, ochii legați și mâinile la fel, la spate.
Articolul de față nu e unul tipic, cu subtitluri și vrăjeală ca să fie mai atractiv. Nu e nici scurt, pentru că tema este complexă. E un articol de la un om care trăiește în pădure, în armonie cu urșii, unde fiecare își vede de treaba lui în pace, că e loc pentru fiecare. Un om care a studiat științele naturii de când era copil până la masterat și care nu s-a oprit niciodată din învățat, întrucât necunoscutul îi este cel mai bun prieten. O aglomerare de praf de stele, ca și tine, care înțelege cât de cât cum funcționează Planeta și este îndrăgostit de ea cu toate „buruienile” ei.
Să începem cu emoțiile, pentru că vânătorii îi acuză pe oamenii care au tupeul să arate compasiune față de urs că sunt emoționali și îi invită la decizii raționale, adică la uciderea în masă a urșilor, ca să se fălească în poze lângă cadavrele lor calde, să le agațe capul pe perete, să le calce zilnic blana în picioare pe podea și să facă din carnea lor cârnați. Asta este rațiunea lor. Revin imediat la emoții, pentru că sunt importante, dar să fac întâi o paranteză despre lume mistică a vânătorilor.
Dacă încă îți închipui că lumea vânătorii e una a poveștilor pline de farmec, atunci dă-mi voie să te dezamăgesc. Am intrat sub acoperire într-un grup de vânători. I-am observat și i-am ascultat cu atenție. Totul începe și se termină cu glonțul. Iar între gloanțe se laudă cu cele mai noi echipamente, care îl surclasează pe marele Rambo și pe orice soldat american care merge la război. Practic, orice lepră burtoasă sau progenitură de pramatie cu ceva bani poate să ajungă să împuște un urs care nu are nicio șansă să scape în fața echipamentelor cu care sunt dotați killerii. Unul dintre indivizii pe care i-am observat la partida de vânătoare nici măcar nu avea 18 ani, dar era fiu de viță nobilă, adică din ăla care crede că are sânge albastru și nu știe că toți îl avem așa când ajungem la rigor mortis. Mulți împușcă tot ce prind, inclusiv animalele de companie. Am văzut chiar și scene cu animale împușcate intenționat în părți ale corpului care să le asigure o moartea lentă și agonizantă doar pentru a se distra cu suferința lor prelungită.
© Agent Green
Mulți ar împușca și oameni, dar nu este legal. Iar când o fac, spun că a fost din greșeală. Faza e că mor anual cam 4 oameni împușcați în accidente de vânătoare, în vreme ce doar unul piere anual în medie de ghearele și colții ursului încolțit. O disproporție atât de mare încât nici vedetele din Parlament și Guvern nu au scăpat de un glonț rătăcit când s-au echipat ca Rambo. Dacă faci niște căutări pe Google, te șochează să afli câți deputați, miniștri și prim-miniștri au tras în oameni și au fost găuriți la rândul lor. În top mi se pare povestea lui Ilie Sârbu care și-a luat gaură fix în genitale. Nici nu mă mir, pentru că am văzut cum se desfășoară partidele astea. Fraierii bântuie prin pădure și gonesc animalele în bătaia puștii hahalerelor leneșe care stau în niște turnuri din lemn de-a lungul unui front în linie dreaptă și, când se dă strigarea că le vine animalul mură-n gură, vestea le copleșește urechea, așa că-i apucă strechea și uită că la stânga și la dreapta lor se află alți vânători.
Când am avut ocazia să dezbat tema în direct la TV sau la radio cu tot felul de politruci vânători, s-a lăsat mereu cu un tărăboi incredibil în meciuri în care i-am bătut la argumente, dar am fost snopit în bătaie la adjective și emoții reptiliene. Să-i vezi cât de urât fac când îi invit să dea o mână de ajutor ucrainenilor și să ia la țintă ruși pe gratis. Nu că aș fi de acord cu războaiele și cu luarea de vieți, dar încerc să le dau o alternativă reală pentru a-și satisface constructiv setea de sânge. Dar nu le place să meargă pe front, unde lupta riscă să fie egală. Preferă ca inamicul să aibă zero șanse de a ieși învingător. Mai nou, ca să nu mai dea rău în presă, au recrutat un vânător parlamentar, uns cu toate alifiile: Gheorghe Nacov. Îl trimit numai pe el la înaintare, că apare ca un terminator apatic cu zero emoție. Omul, dacă pot să îi spun așa, te studiază bine înainte și te face de cap oricâtă răbdare ai avea. Afișează în schimb aroganța tipică individului care se crede buricul pământului. Și aici pierde – pentru că suntem cu toții sătui de burice.
Mă întorc la emoții, de care suntem frecvent invitați din toate părțile să ne ferim ca de râie, că nu e profesionist să simțim. Suntem somați să ne detașăm de emoții și empatie. Vânătorul Elon Musk, cel mai bogat om din lume (averea lui e mai mare decât PIB-ul României), a zis recent că omenirea e pe ducă din cauza empatiei, pe care ar trebui s-o transformăm în apatie ca să ne salvăm. Adică exact opusul adevărului. Opusul a ceea ce am demonstrat cu lux de amănunte științifice, filozofice și anecdotice în Homo sentient, cartea pe care am publicat-o anul ăsta și din care citez și aici pe alocuri. Da, e reclamă pe față pentru cartea la care am scris 4 ani. Am agreat cu editura ca banii din vânzări să meargă la reconstrucția habitatului natural al ursului acolo unde a fost stricat – și m-am asigurat prin contract că nu va mai fi stricat niciodată. Este o carte manifest pentru omul empatic al viitorului, în care am ridicat întrebări existențiale despre animalele umane și cele non-umane.
Și, ca să revin la urs și la alte animale care pier de mâna omului, te invit să te gândești dacă sunt ele doar niște mașinării biologice programate pe baza instinctelor să răspundă la stimuli ai mediului sau au cumva și o viață interioară. Au fost ele create doar ca să servească omul? Au emoții precum frica, bucuria, mânia, tristețea, disprețul, uimirea, dragostea, gelozia, rușinea, simpatia, vina, mândria, admirația, invidia și indignarea? Au și altele despre care nici nu știm că există? Sunt conștiente și inteligente? Sunt capabile să rezolve probleme? Se ajută între ele până la sacrificiu? Fac planuri, își stabilesc obiective, tactici și strategii? Își fac evaluări și reflectă asupra acțiunilor lor, adică sunt ele ființe morale?
Dacă nu ai timp sau chef de carte, atunci îți spun doar că filozofia și știința actuală de bun simț nu mai contestă calitățile emoționale ale animalelor non-umane. Biologia evolutivă, neuroștiința socială și etologia cognitivă susțin această teorie. Ne arată că emoțiile evoluează permanent și diferit la fiecare specie, ca o adaptare la mediu și societatea intraspecifică. Emoțiile le ajută să creeze legături și să regleze interacțiunile sociale între competitori, parteneri de reproducere, prieteni. Fără emoții, nu ar putea distinge între bine și rău, între pericol și siguranță, nu ar putea evolua. Ca și noi, nu ar supraviețui. De fapt, atât noi cât și celelalte animale ar pieri fără emoții. Așa că dă-ți voie să simți. Îndeamnă-te să simți și nu să te ghidezi după ce spun apaticii. Să simți cu propria ființă, pentru că altfel te deconectezi de la lume și de la sine.
De fapt, nu știm prea mult nici despre noi înșine. Descoperirile nu se termină niciodată. Meditând însă la ceea ce știm deja despre simțurile și aptitudinile extraordinare ale unor specii, nu putem decât să ne minunăm și să ne băgăm mințile în cap, ca să le putem observa ceva mai atent și mai lipsit de aroganța ideii că omul ar fi animalul suprem, în vârful unei piramide trofice care de fapt nu există. Putem discuta despre un lanț în care fiecare verigă își are rolul său în ecosistemul de pe Terra, dar antropocentrismul este ceva ce trebuie depășit. Este doar o ficțiune paralelă cu realitatea. Putem spune că suntem în acord cu realitatea doar dacă acceptăm fără ezitare că omul este la rândul său un animal și dacă ne gândim la toate celelalte specii, de la insecte până la maimuțe, ca la animale non-umane.
Fără doar și poate, celelalte animalele sunt ființe conștiente, dotate cu emoții, altruiste și morale, în felul lor. Dacă nu trăiesc și exprimă emoțiile la fel ca noi nu înseamnă că nu le au.
Nu știu cum sunt alții, dar eu când întâlnesc o ființă dintr-o specie mai veche decât omul, care e recent pe Planetă, fac o reverență. Și nu doar în fața broaștei țestoase uriașe Leatherback, care navighează oceanele lumii de 300 de milioane de ani și a supraviețuit ultimelor 3 extincții, ci și în fața ursului, ai cărui strămoși au 25 de milioane de ani pe Pământ, spre deosebire de hominizi, adică noi, care suntem, prin comparație, niște sugari de cel mult 3 milioane de ani care încă n-au reușit să stă bine pe două picioare întreaga viață fără dureri lombare.
Cred că trebuie să fii profund îndoctrinat ca să nu vezi cât de minunate și de avansate sunt animalele mai vechi decât noi. Pot fi de acord că poate doar omul a dezvoltat un limbaj articulat, tehnologie și artă, dar asta nu face din restul animalelor ființe inferioare. Din contră, la unele capitole ne sunt net superioare. Să ne gândim doar la aptitudinile și simțurile lor care sunt pur și simplu incredibile. Nu că omul ar sta foarte rău în privința asta, însă simțurile noastre trebuie antrenate, altfel își pierd acuitatea rapid, pentru că lăsăm tehnologia să ne satisfacă nevoile și, astfel, ni se alterează simțurile care ne-au asigurat evoluția.
În plus, noi, oamenii, pur și simplu nu ne putem reprezenta cum percep animalele lumea și propria viață. Putem doar să le observăm comportamentul și simțurile din punct de vedere etologic și neurologic. De exemplu: omul, cu cele doar trei tipuri de receptori pentru vederea în culori și cu ecranele lui în 4K nici măcar nu poate concepe cum vede lumea crevetele păun, care are 12 tipuri diferite de receptori, vedere polarizată circulară etc. Deși nu este mai mare de 15 cm, acest animal este campion și la lovit cu „pumnul”, brațele lui fiind mai rapide decât glonțul, printre efectele loviturii lui numărându-se spargerea cochiliilor de melc și chiar a acvariilor, dacă sunt capturați și închiși de oameni.
© Agent Green
Nici la alergat nu suntem cei mai tari. Ghepardul accelerează mai repede decât un Ferrari sau Lamborghini (extensiile noastre tehnologice), iar echilibrul său este inegalabil, grație canalelor semicirculare din urechea sa internă. Bufnița gri ne dă clasă la auz, detectând cu urechile sale asimetrice un șoricel de la 100 de metri, chiar dacă acesta se ascunde sub jumătate de metru de zăpadă. Cârtița cu nasul stelat este deținătoarea celui mai sofisticat simț tactil – un simț care ține loc vederii, auzului și mirosului. Dar ea nu simte cu membrele, ci cu nasul. Are câte 25.000 de receptori (organe Eimer) în fiecare dintre cele 22 de brațe (tentacule) ale nasului său adaptat la mediul în care trăiește. Cârtița explorează simultan douăsprezece obiecte pe secundă și decide cu cele două tentacule cele mai apropiate de gură, în doar 8 milisecunde, dacă va mânca sau nu obiectul/prada. Înghite o pradă vie la fiecare 120 de milisecunde.
Nici la capitolul feromoni omul nu este cel mai grozav. De fapt, nici nu știe cu certitudine dacă îi are sau dacă îi percepe. Dar femela fluturelui ochi de păun produce feromoni sexuali atât de puternici, încât îi dă întâlnire masculului de la o distanță de 2 km.
La capitolul orientare și simțul direcției, sitarul de mal nordic (Limosa lapponica) este deja de domeniul SF din perspectiva omului: pasărea zboară 29.500 de km din Alaska până în Noua Zeelandă, din care 11.680 km în doar 8 zile fără oprire, deci fără somn, fără apă, fără mâncare. Se crede că această specie de sitar are atât busolă, cât și hartă: adică se orientează văzând câmpul magnetic al Pământului cu receptorii dedicați din ochi, iar cristalele de magnetită din creier îi oferă și harta. Magnetorecepția e folosită și în apă: de pildă, pentru a-și depune ouăle, țestoasele navighează mii de kilometri prin ocean către locul unde s-au născut.
Nu poți să nu rămâi mut de admirație în fața acestor ființe minunate, mai ales că noi, oamenii, abia dacă ne mai folosim simțurile pentru a naviga, pentru a ne procura hrana, pentru a cunoaște lumea, pentru a ne găsi partenerul de viață. Dar ne considerăm superiori. Pardon: supremi. Scoatem bani din portofel și ne procurăm tot ce avem nevoie, lăsând simțurile să se stingă în decurs de numai câteva generații.
Dar ursul nu are bani în portofel, așa că își folosește nasul pentru tot ce-i trebuie. Are un miros de 2.100 de ori mai bun decât al nostru, ceea ce înseamnă nas de nas. Abilitatea sa remarcabilă se datorează mai multor factori: o mucoasă nazală extinsă, un bulb olfactiv mare și o cavitate nazală complexă. Suprafața din interiorul nasului său unde se află receptorii olfactivi urs este de 100 de ori mai mare decât cea a unui om.
Suprafața noastră olfactivă este cât unghia degetului cu care arătăm către urs, pe când a lui are o suprafață desfășurată cât o masă de 2 persoane. Nasul ursului este atât de bun, încât poate detecta trilioane de mirosuri diferite de la 32 de kilometri. Adică te-a simțit cu mult înainte ca tu să îl fi văzut sau auzit. Acest simț al mirosului incredibil a jucat un rol vital în supraviețuirea lui timp de 25 de milioane de ani, ajutându-l să localizeze hrana, să găsească parteneri și să detecteze potențialele pericole. Este atât de bun, încât îți miroase mâncarea din ambalajele sigilate. Literalmente, omul nu e de nasul ursului.
Dar poate că atunci când vânătorii și urmăritorii lor din presă, din politică și din spațiul public strigă oamenilor să nu mai fie emoționali, se referă doar la emoțiile primare neprocesate. Adică la zvâcul inițial al omului când este confruntat cu o nedreptate.
Ca și noi, animalele non-umane au emoții primare și secundare. Primare sunt cele care nu necesită procesare și conștiință. Adică cele care ne dau claritate de la prima percepție: frică, bucurie, dezgust, mânie, tristețe, surprindere. Sunt emoții care protejează animalele de un pericol concret și iminent. Emoții care le ajută să decidă pe loc dacă o rup la fugă sau dacă sar la bătaie. Aceste emoții izvorăsc din creierul reptilian, cel mai vechi colț al creierului, care se regăsește de-a lungul evoluției de la pești, amfibieni și reptile până la păsări și mamifere. Emoții similare își au originea și în creierul emoțional al mamiferelor, numit sistemul limbic. Este localizat în amigdala cerebrală.
Emoțiile secundare au la bază emoții primare care sunt procesate și nuanțate de creierul rațional (neocortexul). Adică, după emoția primară creată de un stimul extern, atât noi cât și celelalte mamifere ne gândim un pic și reevaluăm ce simțim cu adevărat. În urma procesării, putem da dreptate emoției inițiale sau o putem contrazice. Mânia se poate nuanța în gelozie, tristețea în dor, frica în rușine etc.
Spre deosebire de oameni, care folosesc o serie de măști pentru a-și ascunde emoțiile, animalele manifestă cu transparență totală ceea ce gândesc și simt. Vedem imediat în comportamentul lor ce se petrece în interiorul lor – cu condiția să citim despre aceste animale ca să le putem observa cu empatie. E lesne de înțeles că emoțiile diferă de la o specie la alta, în funcție de complexitatea sistemului nervos și de factorii sociali, fizici și de mediu. Dar un lucru e cert pentru: emoțiile sunt la fel de importante pentru toate ființele înzestrate cu emoții, atât pentru animalele non-umane, cât și pentru noi. Emoțiile animalelor non-umane sunt cele care ne fac să ne simțim atrași de ele când le vedem pe viu sau pe ecran. Pentru că nu avem un limbaj comun, emoțiile în stare pură sunt cea mai bună formă de comunicare cu ele.
De când bătrâna mea cățelușă, Silva, a surzit și vederea i-a slăbit, emoțiile au rămas aproape singura formă de comunicare cu ea. Dacă nu animalele nu ar avea emoții, atunci nu ne-am putea conecta cu ele și nu ne-am apropia de ele pentru a ne împrieteni sau pentru terapie. Negarea emoțiilor și a oricărei forme de moralitate a animalelor non-umane a deschis poarta cruzimii fără limite a oamenilor asupra lor de-a lungul istoriei.
În epoca medievală am avut parte de indivizi precum René Descartes care susținea cu tărie că animalele sunt doar mașini biologice, incapabile să simtă durere și emoție. Dacă Descartes nu a fost bolnav mintal sau spălat pe creier de biserica catolică, atunci cu siguranță că, din punct de vedere etic, a fost net inferior animalelor pe care le-a torturat și vivisecționat demonstrativ în spațiul public împreună cu asistenții săi. Le spunea spectatorilor să nu se îngrijoreze de urletele animalelor aflate în agonie pentru că acestea sunt doar răspunsuri programate și că animalele nu simt cu adevărat durerea. Stau și mă întreb cât de mare era ipocrizia și idioțenia morală la vremea aceea, din moment ce aveau tribunale pentru a judeca și executa animalele, deși considerau că nu sunt capabile să simtă durere, emoție și să acționeze planificat și deliberat.
Au mai fost și alți mari filozofi precum Aristotel și Kant, mai puțin brutali în abordarea animalelor, dar care au dezaprobat categoric capacitatea acestora de a manifesta moralitate deoarece sunt incapabile să își examineze critic motivațiile și relația dintre acestea și acțiunile lor. Astfel de filozofi mai cugetă și în zilele noastre. În numeroasele sale studii, precum și în cartea sa de aproape 300 de pagini intitulată Animale, emoții și moralitate. Trasarea limitelor, Beth Dixon concluzionează că „nu suntem justificați să atribuim animalelor emoții cu încărcătură morală”.
Pentru a contrazice mentalitatea lui Beth, aprobată de mulți, au fost cercetători care au supus animale unor teste brutale de laborator pentru a demonstra că sunt capabile de empatie. Mai multe echipe de cercetători au făcut aproximativ același test în aproximativ același timp și au publicat rezultatele în același jurnal științific în anul 2006. Pe unul îl cheamă Langford, iar pe celălalt Miller. Mai exact, au injectat acid acetic în burta unor șoricei care s-au tăvălit de durere. Șoriceii martori neinjectați au suferit odată cu cei, dacă deja petrecuseră o săptămână în același spațiu. Jelirea celui în suferință nu s-a manifestat dacă șoriceii abia fuseseră puși împreună și injectați cu aceeași substanță. Nu cred că era nevoie de astfel de experimente brutale pentru a demonstra existența empatiei. În fond cine suntem noi oamenii să ne permitem să cauzăm o suferință a cărei utilitate este doar pentru propriul nostru ego? Adică să le demonstrăm scepticilor ceea ce este deja evident.
Dar bine că nu toți filozofii și cercetătorii au considerat că omul este specia supremă. În perioada antică, înainte ca biserica să întunece mințile oamenilor, Pitagora, Seneca, Platon și Diogene au gândit altfel. Apreciau animalele, mai ales câinii cu care se însoțeau. Platon a spus despre câini că sunt ființe nobile, că adoră să învețe și că sunt demni de admirație. Diogene considera câinele drept un animal extrem de moral și de inteligent. Seneca și Pitagora nu mâncau animale pentru că, susțineau ei, o astfel de dietă le purifica spiritul și pentru că toate ființele sunt interconectate, iar sufletele migrează de la un corp la altul, această transmigrare făcând ca oamenii să fie literalmente asemănători cu animalele cel puțin în privința emoțiilor.
După aproape 2000 de ani dominați de supremația umană impusă de biserică inclusiv în mediul academic, evoluția ni l-a dăruit pe Charles Darwin, care a demonstrat că „simțurile și intuiția, diferitele emoții și facultăți, precum iubirea, memoria, atenția, curiozitatea, imitația și rațiunea cu care se laudă omul, pot fi întâlnite într-o stare incipientă sau, uneori chiar într-o stare bine dezvoltată, la alte animale. Animalele și oamenii fac parte dintr-un continuum de evoluție care a dat naștere la diferite niveluri de conștientizare, capacitate de raționament, inteligență și memorie. Deoarece acestea sunt componente ale conștiinței, diferitele specii au niveluri diferite de conștiință.” Animalele pot fi motivate de „sentimente morale”, a concluzionat fără ezitare Darwin în vremuri când sintagma bisericii „crede și nu cerceta” era literă de lege, iar dacă n-o respectai, erai satanist sau vrăjitoare.
Un secol mai târziu, în cartea ei Semnificația morală a animalelor umane și non-umane, Evelyn Pluhar duce lucrurile mai departe decât Darwin, reușind să convingă prin argumentația sa că „animalele non-umane sunt capabile de comportament virtuos”. Se pare că sensibilitatea față de animale se întâlnește nu doar la filozofi, ci și la oameni de știință și artiști – Leonardo da Vinci, Albert Einstein, Nikola Tesla și Isaac Newton se numără printre ei.
De fapt, ultimele decenii au fost marcate de un progres semnificativ în știință și filozofie. Progres care îi aruncă pe Aristotel, Kant, Descartes sau Dixon în derizoriu. În 2012, a fost semnată Declarația Conștiinței de la Cambridge, care marchează cristalizarea consensului științific global că oamenii nu sunt singurele ființe conștiente și că alte animale non-umane, inclusiv mamifere, păsări sau chiar nevertebrate precum moluștele (caracatițele de exemplu) posedă substraturi neurologice suficient de complexe pentru a susține conștiința.
Mi se întâmplă să mai stau de vorbă cu unul sau altul care pare că ascultă cu atenție când vorbesc de moralitatea animalelor până când mă lovește cu o remarcă de genul: „Dar și ursul, lupul sau leul ucid. De ce nu ar ucide și omul?” Ei bine, pentru că spre deosebire de alte specii care ucid cu o brutalitate inocentă doar pentru a se hrăni spre a supraviețui, omul este artizanul torturilor. Se chinuie pe sine, pe semeni și alte specii. A inventat trasul pe roată, smulgerea unghiilor sau amputarea membrelor, asfixierea, electrocutarea, lapidarea, privarea de somn. Iar când vine vorba de ucis alte animale, omul nu folosește doar glonțul, ci și gazarea sau ciocanul.
Gata cu moralitatea, că trebuie să mai zic și de basmele cu numărul optim de urși și de pădurea care cade pe noi. Cumva, cred ca partea cu numărul optim am tranșat-o fără să o mai menționez direct. Reamintesc doar că noi, oamenii, suntem tineri pe această Planetă și că am devorat tot, acumulând datorii uriașe față de celelalte animale. Pe durata vieții mele, numărul de animale sălbatice din lume a scăzut cu 70% și continuă să descrească la fel de abrupt de parcă am vrea să rămânem singuri pe Planetă. Și pentru că suntem foarte buni la distrus, am inventat și plasticul cu care sufocăm tot. Masa totală a plasticului este deja de două ori mai mare decât masa tuturor animalelor non-umane de pe Planetă. Iar noi suntem atât de mulți, încât raportul animale umane vs. animale non-umane este incredibil: au mai rămas 2,2 kg de animale sălbatice pentru fiecare om în viață. Și încă avem tupeul să vorbim de numărul optim al oricărei specii, fie ea de marmote, căprioare, ciocârlii sau urși. Nu suntem doar o specie tânără, ci și idioată moral, pentru că mult n-o mai ducem în stilul ăsta. Supraviețuirea speciei noastre depinde de gradul de sănătate al ecosistemelor. Ori acestea sunt toate în declin.
© Agent Green
Cât privește habitatul ursului care a existat în spațiul dintre Carpați, Tisa, Prut și Dunăre înainte ca oamenii să le dea numele astea și să se traseze granițe, trebuie să realizezi un lucru foarte important: că pe locul casei tale, al străzii pe care locuiești, al biroului și al magazinului de unde îți iei mâncarea a fost odinioară habitatul ursului și al altor mii de specii de animale. Întreg spațiul dintre Carpați, Tisa, Prut și Dunăre a fost un mozaic de ecosisteme împădurite și umede unde ursul se simțea acasă. Ziua era activ și noaptea dormea liniștit. Adoră zonele joase și deschise, nu munții. În munți s-a refugiat pas cu pas în ultimii 2.000 de ani (de când omul a început marea defrișare) și a rămas definitiv cocoțat în Carpați acum 200 de ani când omul și-a pierdut mințile și a ras tot. A ras atât de bine, încât a alungat ploile și în scurt timp sudul și estul României vor deveni nelocuibile. Odată refugiat în munți, a trebuit să-și adapteze și dieta, căci nu găsești la munte tot ce găsești la câmpie.
Și pentru că nu a fost de ajuns să facem din urs un refugiat în munți. a început și hăituirea lui, ceea ce i-a schimbat complet și bioritmul. Ursul trăiește acum cu frica puștilor care îl urmărește până în adâncul puținelor păduri rămase și acum este activ și noaptea.
Am reușit să stricăm chiar și clima Planetei, ceea ce afectează enorm ursul.
Și aș putea continua inventarul emoțiilor pe care le simt animalele non-umane. Nu știu cine se mai poate îndoi că acestea sunt cel puțin la fel de reale precum ale noastre. Și cu siguranță că sunt mereu sincere. Este o lume extraordinar de bogată, frumoasă și complexă, de la care avem atât de mult de învățat. Mă opresc însă aici, întrebându-mă dacă moralitatea civilizației umane începe să se apropie de punctul critic când oamenii vor trata animalele ca sursă, nu doar ca resursă. Adică punctul-cheie când cei mai mulți dintre noi vom realiza că animalele non-umane sunt cineva, nu ceva. Un punct dincolo de care moralitatea societății nu va mai accepta ca animalele să se nască pentru ca noi să prosperăm punându-le la muncă, distrându-ne pe seama lor (la circ, la zoo etc.), testându-le în laboratoare (pentru cosmetice, detergenți și medicamente), ținându-le în lanț pentru a ne păzi, împușcându-le pentru sport sau crescându-le înghesuite în fabrici pentru a le mânca. Acest moment ar marca sfârșitul antropocentrismului.
Dar nu prea se vede capătul antropocentrismului, din moment ce nu ne mai mulțumim nici cu 99% din suprafața țării deschisă la exploatare. Da, ai citit bine, 99%. Doar un pic peste 1% din suprafață este relativ neatinsă și propice pentru rămășițele de sălbăticie. În rest, păduri măcelărite, câmpii otrăvite, infrastructură, așezări cu 18 milioane de oameni care strigă că 13 mii de urși sunt prea mulți. Unii ar zice: cum doar 1%, din moment ce 23% din România e alcătuită din arii protejate? Au dreptate, pe hârtie avem 23%, doar că nu sunt protejate strict. Sunt permise în practică aceleași porcării ca în afara lor. O să mă refer strict la păduri, despre care am scos datele din faimosul Inspector al Pădurii (un instrument pentru care m-am luptat din 2007 până în 2016 când s-a născut). E vorba de date corelate cu lemnul tăiat din ultimele păduri primare și seculare, pentru că alea au mai rămas de tăiat. Restul țării e o boschetărie destructurată. Inventarul Forestier Național ne arată că mai mult de 80% din pădurea României nu este tocmai pădure ci mai degrabă o boschetărie cu vârste între 0 și 80 de ani. O boschetărie rasă, cu multe fire, dar nu pădure. Ori în pădurile primare și seculare arborii tineri coexistă cu bătrânii înțelepți cu vârste de 300, 400 și chiar 500 de ani, adică de pe vremea lui Mihai Viteazul, dinainte de schimbările climatice.
În ultimii 2 ani, s-au evaporat 4,7 milioane de metri cubi de lemn din aceste păduri paradisiace, dintre care jumătate se află în arii protejate. Protejate pe dracu: 4,7 milioane de metri cubi sunt echivalentul unei coloane de camioane pline ochi cu bușteni înșirate bară la bară de la București până la Bruxelles. Au fost tăieri panicate ale nebunilor care s-au speriat că aceste ultime păduri magice, ideale pentru urși, ar putea „sfârși” în strictă protecție în viitorul apropiat.
Așadar avem doar 1% din ecosisteme strict protejate cu adevărat și acestea nu sunt toate în habitatul ursului, care s-a refugiat în Carpați. Acest 1% include și colțișoare de liniște din Delta Dunării. Iar acest 1% a fost și cândva mai puțin. Ca să ajungem la acest procent, am intentat sute de procese împotriva instituțiilor statului, iar acum am pus în mișcare un proces să ajungem la 10% de urgență, ca să păstrăm România locuibilă. Fenomenele meteo extreme încep să facă ravagii, și unii politicieni încep să înțeleagă asta. Dacă reușim, atunci va fi mai bine și pentru om, și pentru urs. Dar ușor nu va fi, pentru că industria lemnului consideră o risipă de spațiu să lăsăm natura să își urmeze cursul. Iar vânătorii de trofee vor să adune urșii în țarcuri unde să îi împuște la liber. Sunt două industrii care se completează reciproc și se comportă ca niște participanți toxici care grăbesc moartea entropică a naturii.
Mă „lăudam” la început că trăiesc în pădure cu urșii, și poate te întrebi cum de nu m-au mâncat încă. Dacă îți zic că nici măcar nu îi hrănesc, atunci nu știu ce o să mai crezi despre mine. Adevărul e că dacă le-aș fi dat vreodată de mâncare, atunci cu siguranță că unul dintre noi nu mai era viu, căci un urs hrănit de om este un urs mort. Odată obișnuit cu omul ca sursă de hrană, ursul, care e un animal comod, nu mai are chef să muncească pentru hrană. Așa că m-am pregătit să fiu complet neinteresant pentru urs. În curte nu vine, că am gard adecvat, iar la gunoi nu are acces. Cu asta am rezolvat întreaga problemă. S-a obișnuit cu mine în pădure când mă duc după ciuperci, fructe sau meditație – și ne ignorăm reciproc. Nu am îndrăznit niciodată să mă duc înspre vreun urs, iar când ne observăm prezența, ne ocolim reciproc la mai bine de 50 de metri. Există un respect și o frică mutuală între noi. Mi-e frică de urși pentru că sunt animale imprevizibile mult mai puternice decât omul și de două ori mai rapide. Deci nu te bați cu ursul și nu fugi de el. Îl eviți. E frumos foc, dar nu e din pluș. Nu e ca în filmele alea legendare, dar aberante cu Leonardo di Caprio sau Brad Pitt care bat ursul în luptă corp la corp. Ursul te rupe în paișpe dacă are chef. Așa că nu mă duc în pădure fără dispersorul de piper super-concentrat, care îl face să urle și să o ia la fugă. Nu l-am folosit niciodată și sper să nici nu fie nevoie.
Am observat ce mănâncă. Le-am studiat dieta dincolo de studiile pe care le-am citit. Pot să spun că nu trebuie să-ți fie milă de ei, pentru că nu mor de foame în pădure nici vara, nici iarna. Mănâncă tot ce mâncăm și noi, ba chiar și alte chestii, că n-au magazine, ca noi. Nu i-am văzut bântuind după alte animale să le vâneze. Sunt eminamente vegani, cu mici excepții când se delectează cu animale moarte natural sau vânate de lupi, râși sau șacali, pe care îi dă ușor la o parte că de… el e mare. Dar am văzut și cum patru lupi împreună n-au putut fi dați la o parte. Am văzut chiar și cum patru lupi au mâncat de viu un urs când a făcut greșeala să fie neatent la schimbările climatice: adică a revenit pentru somnul de iarnă la același bârlog din anii trecuți. Doar că zăpada a fost prea mică să țină lupii departe. Alții, mai deștepți, s-au mutat la altitudini mai mari, unde zăpada e mai adâncă pentru a se putea proteja de lupi.
© Agent Green
În fine, când e treaz, ursul găsește peste tot ceva de mâncare și, pe lângă leșuri proaspete, l-am văzut mâncând furnici în draci, dar și alte insecte pline cu proteine și lipide. Ziceam că e mai ales vegan. Am observat că, din gama asta, mâncarea preferată este jirul, sămânța fagului care se găsește din belșug în pădure, iar în anii cu fructificație mare, obsedatul nici nu se mai duce la somnul de iarnă, dacă zăpada e mică. Mănâncă jir non-stop. Nu ocolește nici alte semințe și fructe de pădure și își folosește ghearele să scoată și rădăcini mai moi, pe care le adoră. Important e să aibă un habitat divers cu pădure mixtă, cu pâraie și chiar pajiști unde îi place să-și facă siesta. Îi văd adesea în câmp deschis, stând la soare să se usuce după o ploaie mai serioasă. Aș zice că pot fi amuzanți și chiar romantici.
M-aș cam opri aici din scris, că risc să transform articolul în nuvelă sau chiar telenovelă. Nu e ușor să dărâmi miturile și narativele care circulă în spațiul public, enumerate la început. Sper că a fost o lectură folositoare și că ți-am oferit un imbold să te gândești că animalele (nu doar ursul) sunt de fapt și o sursă de a ne regăsi sinele nostru autentic, explorându-le emoțiile. Sunt o sursă de a ne reconecta cu natura din care și noi facem parte. O oportunitate de a elimina granițele și limitele impuse de partea întunecată și programată a minților noastre, de a ne da seama că în natură totul este interconectat, inclusiv specia noastră. Luând celelalte animale drept egalul nostru, vom putea să ne reconectăm la Planeta noastră, așa cum am fost înainte să apară religiile, ideologiile și granițele teritoriale.
Reconectarea la natură este ceva foarte personal, care presupune o gândire liberă, o viață fără prejudecăți, eliberată de antropocentrismul toxic. O gândire liberă care inevitabil se transformă în acțiune, în decizii personale educate, pline de empatie și compasiune într-un cerc lărgit dincolo de semenii noștri. Un cerc de grijă care include fără discriminare toate ființele naturii, de la egal la egal.
