E unu noaptea la Cluj. Ies din bar și pornesc spre non-stop să mai iau o bere. Ajung în fața Muzeului de Artă și văd venind spre mine un tânăr scund și supraponderal, cu bluza de trening descheiată, deși afară-s 5 grade. Dar e drept că și io-s în sandale.
– Salut, bro, ce zici?
– Umblu și io p-aicea, răspunde vag euforic.
– Unde mergi?
– Sincer, nici io nu știu.
– Dar de unde vii?
– De la pușcarie. Tu?
– De la bar. Hai până la non-stop, mai povestim.
– Da, bre, merg.
– De la ce pușcărie vii?
– De la Aiud.
– Când te-ai liberat?
– Ieri, la două.
– Ești din Cluj?
– Nu, de la Constanța.
– Și la Cluj cu ce treabă?
– N-am avut bani să-mi iau bilet până la Constanța.
– Nu ți-au dat bani de la penitenciar?
– Doar o sută, mi-au ajuns până la Cluj și mai am ceva prin buzunare.
Intrăm la non-stop, ne luăm fiecare ce poftește și mergem la casă, unde tovarășul meu nocturn – să-i zicem Mihai – scoate un pumn de mărunt: numai monede de 10 și 5 bani. Casierul numără și zice că mai trebuie. Mihai mai scoate un pumn de mărunt, casierul numără iar și iar zice că mai trebuie. Alt pumn de mărunt, dar tot mai trebuie. „Nu mai am”, se scuză Mihai, așa că pun eu ce mai trebuie și ieșim.
– Care-i planul acuma? zic.
– Nu știu, bre.
– Păi nu vrei să ajungi acasă?
– Cu ce bani?
– Hai la gară, găsim noi acolo o soluție.
– Hai!
– Câți ani ai?
– 21.
– Și câtă pușcărie ai făcut?
– Doi ani jumate.
– Pentru ce?
– Am furat bani din mașina la un gabor.
– Aoleu, taman de la un polițist ți-ai găsit să furi?
– Nu, de fapt am furat de la tata la un gabor.
– L-ai tâlhărit?
– Nu, am deschis portiera și i-am luat din torpedo.
– Și ce-ai făcut cu banii?
– I-am luat cercei, lănțic și inel la iubita mea. E turcoaică.
– Și ai apucat să i le dai?
– Nu, dar le-am ascuns bine, le recuperez când ajung la Constanța și o cer de nevastă.
– Oare te mai așteaptă?
– Io așa zic. Și lu’ taică-su îi place de mine. E lăutar, poți să-l cauți pe net.
Îl caut pe YouTube și vreo 5 minute ascultăm în tăcere muzică turcească, după care îl întreb de euforie:
– Te văd binedispus, ai băut ceva?
– Nu, am tras praf pe nas în tren, de la Aiud la Cluj. Mi-a dat un tovarăș când am ieșit, să mă obișnuiesc cu libertatea.
– Ai băgat și-n pușcărie?
– Normal c-am băgat, altfel nu reziști.
– Înainte de pușcărie mai băgaseși?
– Nu știam ce-i aia.
Ne oprim la o șaormerie, luăm una mare și o facem pe dindouă: io îmi rad jumatea pe loc, el și-o pune la pachet, să aibă pe drum.
– Cât timp te scoteau în curte la aer?
– Juma de oră.
– Așa puțin?
– Da, că am fost la maximă siguranță.
– Aoleu! Pentru furt?
– Nu, dar m-au băgat în celulă cu unii care se luau întruna de mine. Au vrut să mă bată și i-am bătut io pe ei.
– Doar pentru asta te-au băgat la maxima siguranță?
– Nu, m-au mai pus în două celule și tot așa, dădeau ăia în mine până am dat io în ei.
Ajungem la gară și, înainte să mergem la casă, îl întreb dacă are decizia de liberare la el. O scoate din portofel, mi-o dă, o despăturesc și o citesc pe îndelete, cu o vagă bănuială că s-ar putea ca povestea să nu fie întru totul adevărată. Dar nu, Mihai s-a liberat ieri, la ora 14, a executat doi ani jumate de pușcarie și trebuie să se prezinte la Poliția Constanța cu decizia în 24 de ore, așa că mergem la casa de bilete.
– Sărumâna, doamnă, Mihai a ieșit ieri de la pușcărie și tre’ să ajungă la Constanța. La ce oră e primul tren?
– La 10.22. Costă 210 lei.
– Problema e că Mihai n-are niciun ban. Iar io mai am 120 de lei până mâine la 12. Îi iau bilet până unde ajung banii și restu’ drumului până la Constanța să meargă cu decizia de liberare în loc de bilet, se poate?
– Nu, îl dă jos controlorul. Dar mergeți la secția de poliție, poate au ei o soluție.
Intrăm la secția de poliție, unde ne întâmpină doi ofițeri, le zic povestea, le arăt decizia și întreb ce soluție are Republica pentru Mihai.
– Nu e nicio soluție. Mai vin cazuri din astea la noi, dar n-avem ce face.
Așa că ieșim din secție și începem să întrebăm prin gară, dar niciunul dintre cei trei abordați n-are nimic de dat.
– Lasă, Mihai, găsim noi 90 de lei până la 10 dimineață.
Atâta că, fiind trei noaptea, lumea pe străzi e puțină, așa că ne așezăm pe bordură și mă pun pe evaluat opțiunile: să sun pe cineva să-mi vireze, să-l iau să doarmă la mine până îmi intră banii la 12, să mergem la o mănăstire să cerem sau să… Și îmi pică ochii pe vitrina de peste drum: o șaormerie mică, dar ticsită de clienți. Sar în picioare:
– Mihai, acolo-s banii!
Intrăm și găsim la mese două familii de romi, vreo 10 persoane, și iarăși zic poezia cu pușcăria, dar simt că povestea nu-i credibilă, pare schemă de muls bani, așa că-l rog pe Mihai să le arate decizia de liberare, iar eu scot telefonul să le arăt Clivajul și moaca mea de pe site, că-s om serios, la care unul dintre ei îl întreabă pe Mihai:
– Ești de-ai noștri?
Dar Mihai nu înțelege.
– Ești rom?
– Da, zice Mihai.
– Cât vă trebuie întreabă altul?
– 90.
Mesenii scot portofelele și într-un minut avem suma, apoi zicem amândoi sărumâna și dăm să ieșim, dar un domn de lângă ușă îl oprește pe Mihai și-i dă cutia lui cu mâncare.
Ne întoarcem în gară să luăm biletul, dar sistemul informatic e în revizie o oră, așa că mă sfătuiesc cu Mihai și hotărâm că mai bine lăsăm banii la casieră, că cine știe ce se întâmplă. Apoi, victorioși, mergem în sala de așteptare, unde ne așezăm pe o bancă, iar Mihai e curios să vadă ce a primit de mâncare. Ridică ușor capacul și ne uităm amândoi în cutie.
– Pare bun, comentez, dar era bine să fi avut și o furculiță.
– Am io o lingură, zice un domn al străzii așezat pe banca de vizavi și scoate o lingură.
– Ia-o tu, zice Mihai și-i dă cutia.
Ne întoarcem la casa de bilete să ne dea o foaie și un pix să-i scriu numărul meu lui Mihai.
– Te bagă iubita în telefon și te sună ea, zice.
– Lasă, că mă suni tu când îți iei telefon.
– Nu, că nu știu nici să citesc, nici să scriu.
Luăm o cafea cu ultimii bani și o bem împreună la o țigară în fața gării.
– Adidașii ăștia sunt de când ai intrat la pușcărie?
– Da, de la 18 ani și ceva.
– Ai mai crescut de-atunci, mă gândesc. Te strâng?
– Pfuai, îți dai seama…
– Lasă că te descalți în tren. Unde te duci prima oară când ajungi la Constanța? Acasă?
– Care casă? Tata e mort, mama m-a dat afară din casă la 14 ani. Mă duc la iubită.
Ne îmbrățișăm cu lacrimi în ochi, iar după ce fac vreo 5 pași îl aud din spate:
– Să vii la nuntă!
– Vin, bro! Ascultăm turcească!
