Serialul Zero Day (Netflix, 2025) explorează scenariul în care o persoană primește puteri depline pentru a rezolva o situație extremă de criză a statului și a societății: un atac cibernetic terorist nerevendicat, soldat cu mii de morți.
Dacă ipoteza preluării conducerii în stat prin forță, terorism, amenințare etc. a mai fost explorată cinematografic, de data aceasta scenariul e puțin diferit. E vorba de o ficțiune juridică: puterile sporite dincolo de limitele constituționale sunt acordate unei persoane care dovedise bună-credință în trecut și a cărei integritate cu greu putea fi contestată (Robert De Niro). Președinta de culoare a SUA îl învestește pe fostul președinte să conducă un departament cu atribuții excepționale care are rolul de a investiga atacul terorist. În treacăt fie vorba, ca un adevărat act ratat politic – filmările începând înainte de alegeri –, opțiunea producătorilor este să presupună mai probabil ca alegerile de la sfârșitul lui 2024 să fi fost câștigate de Kamala Harris în detrimentul lui Donald Trump. Să ne aducem aminte că inclusiv ultimul sezon din serialul Culisele puterii (House of Cards) a fost filmat cu o premisă similară, victoria lui Hillary Clinton împotriva aceluiași Trump. Toate forțele angajate în acțiunea serialului sunt simultan de partea binelui, sau pretind că sunt, ca și cum binele ar fi o structură multifațetată. Nietzsche ar agrea perspectiva, dar în materie de etică și estetică, nu în materie de guvernare, legi și justiție.
Zero Day ne aduce aminte de lungmetrajul din 1986 Fortăreața (The Rock), cu Sean Connery, Nicolas Cage și Ed Harris, în care generalul Hummel (Ed Harris) ocupă insula Alcatraz, ia ostatici și amenință San Francisco cu rachete dotate cu gaz mortal, mânat de nemulțumirea că mai mulți militari au fost lăsați în urmă de guvernul american în diferite zone de conflict din lume, iar familiile acestora nu au primit compensații financiare (revendicare legitimă în sine).
Mecanismul la care se apelează în Zero Day este identic cu ceea ce Giorgio Agamben reamintește despre iustitium roman, instituție care permitea Senatului Republicii să emită un decret (senatus consultum ultimum) prin care se acordau puteri nelimitate persoanei însărcinate să combată tumultus – o situație de urgență precum un război, o insurecție sau un război civil (Giorgio Agamben, Starea de excepție, Idea, 2008, trad. Alex. Cistelecan). Iustitium reprezintă o suspendare a legii care nu apare în legea însăși, deci nu este un simplu act administrativ care cade sub incidența legii, ci un vid, o suspendare a întregii ordini juridice. Dar iustitium nu constituie o dictatură, ci un spațiu lipsit de drept, o zonă de anomie fără determinări legale. Totuși, acest spațiu lipsit de drept este esențial și constitutiv ordinii juridice, de parcă pentru a menține ordinea juridică ar fi nevoie de o anomie. Actele comise în timpul iustitium-ului au un caracter neclar, scapă unor determinări exacte, deoarece nu sunt nici transgresive, nici legislative, nici executive. În ultimul rând, iustitium pare încărcat cu o aură, o mana (putere divină) juridică pe care toate forțele existente încearcă să și-o aproprieze.
În Zero Day (un exercițiu similar se poate aplica asupra Revoluției române din 1989) avem o conjectură care pare să se încadreze perfect în această descriere. Președinta acordă puteri dincolo de Constituție, neavând nicio autoritate să intervină în ancheta comisiei, care procedează cum crede de cuviință. Deși acționează în afara ordinii legale, arestând zeci de persoane bănuite de complicitate și anchetându-le fără să le acorde garanții legale de apărare, totuși nu este o dictatură. Societatea în ansamblu și toți reprezentanții statului urmăresc activitățile comisiei, le analizează și așteaptă cu febrilitate rezultatele, pentru că existența tuturor depinde de ea; comisia se dovedește esențială pentru menținerea ordinii existente, chiar dacă este contestată viguros din mai multe părți (reacțiile din presă, de pildă). Anchetele pe care comisia le întreprinde au un caracter ambiguu, multă lume punând sub semnul întrebării statutul și eficacitatea lor. În final, toate persoanele angrenate în mecanisme statale interferează cu comisia, încercând să și-o atragă în orbita proprie: președinta țării este revoltată că nu-i sunt comunicate informațiile în cel mai scurt timp, iar președintele Congresului încearcă prin toate mijloacele să devină șeful comisiei. Serialul se termină oarecum surprinzător, conspiraționiștii erau alții decât te-ai fi așteptat și aveau motivații profund patriotice.
Există anumite similitudini între scenariul din serial și cazul celebru al senatorului roman Catilina, care a conspirat să răstoarne Republica Romană și să preia puterea printr-o insurecție armată, dar a fost denunțat de Cicero în fața Senatului, care a emis un senatus consultum ultimum contra sa. Totuși, să nu uităm că acțiunile lui Catilina de schimbare radicală a ordinii sociale și politice au atras o serie de clase sociale, precum plebei, nobili săraci sau foști soldați.
În Fortăreața putem identifica o amenințare similară la adresa statului, deși faptele generalului sunt încadrabile în categoria actelor de terorism domestic, nu e nevoie de un iustitium pentru a rezolva situația de criză. Totuși, justificarea generalului nu trebuie niciun moment uitată: ceea ce el invocă este, de fapt, respectarea ordinii juridice, care, în viziunea lui, integrează respectul față de militarii din zonele de conflict și familiile acestora. Militarii o consideră o valoare intrinsecă ordinii pe care au jurat s-o apere chiar cu prețul vieții.
Când teoria este prea complicată, anumite aspecte se înțeleg mai ușor pe tărâmul ficțiunii. Oricine s-ar simți frustrat într-o discuție tehnică dintre juriști, politologi, specialiști în relații internaționale etc. care analizează subiecte precum conflictul din Ucraina, Gaza, Siria sau de oriunde, unde sunt dezbătute nu doar evenimente propriu-zise, ci și categorii precum suveranitatea, autodeterminarea popoarelor, realismul sau constructivismul internațional și multe altele. Dar fiecare caz în parte presupune aproape de fiecare dată ruptura unei ordini eminamente fragile. De pildă, revizionismul teritorial din Ucraina sau Gaza, Groenlanda sau Canada, ca să amintim doar câteva situații globale recente ce aduc aminte de revizionismul european interbelic, sunt alte instanțe ale excepției care nu presupun un consens universal și lipsit de echivoc, așa cum am presupune. Deja există tabere acolo unde ar fi trebuit să existe o respingere automată a anomaliei, deja se formează strategii de justificare și acțiune, acolo unde acestea nu ar fi trebuit să existe în primă instanță.
Aceste cazuri relevă ceva mai profund: există o relație dialectică între violență și drept care trebuie descifrată de fiecare dată. Ele par să relateze o poveste despre depășirea unui obstacol major în sânul unei organizări societale, dar povestea maschează natura obstacolului însuși. Or, pe noi ar trebui să ne intereseze în primul rând nodul pe care îl reprezintă obstacolul, nu deslușirea sau depășirea sa. Dacă deslușirea este de natură intelectuală, fiind explicată retroactiv prin categorii apropriate de sistemul politico-juridic, depășirea este factuală și ține de praxisul politic, de decizii care modelează efectiv istoria. Categoriile juridice și politice cu care operăm devin uneori insuficiente, permițând cu greu perpetuarea ordinii preexistente, care de fapt nu e o ordine în adevăratul sens al cuvântului, ci o ficțiune ce ține în viață aparatul biopolitic.
