„Rușinea ne previne nu doar asupra încălcării unor norme morale, ci și asupra oricărei ofense aduse demnității umane. […] În istoria omenirii, rușinea a fost mereu asociată cu onoarea și stima de sine.” (Gershen Kaufman, The Psychology of Shame) E un bun punct de pornire pentru interpretarea romanului Fiicele pictorului, unde rușinea nu doar că e strâns legată de demnitate, dar apare în momentul când personajele știu că pot fi deconspirate. Secretul (de familie) este obiectul principal al rușinii, căci el o stimulează, o ține sub control sau o ascunde.
Emily Howes s‑a remarcat în Anglia prin proză scurtă nominalizată la Bridport Prize, Bath Short Story Award și New Scottish Writing Award, iar în 2024 a debutat cu The Painter’s Daughters, selecționat de New York Times Book Review printre cele mai bune trei romane istorice din 2024 și inclus de The Times printre primele zece romane de ficțiune istorică ale aceluiași an. A fost Kindle Bestseller numărul 1, reușind performanta de a împăca ambițiile de literary fiction cu succesul comercial.
Fiicele pictorului e un roman polifonic, fiind structurat de două voci și două fire narative care se întrepătrund (unul autodiegetic, celălalt heterodiegetic). Firul principal e relatat de vocea lui Peggy, fiica cea mică a pictorului Thomas Gainsborough, iar cel secundar spune povestea lui Meg, hangiță din Harwich, care are o aventură cu Frederik Louis, fiul regelui George al II‑lea, din care rezultă un bastard. Pentru a evita spoilerele, voi vorbi doar despre primul fir, cel care oferă o panoramă a vieții celor două surori, Peggy și sora ei mai mare, Molly, din copilărie până la bătrânețe. Principalele evenimente care le marchează destinul sunt mutarea de la Ipswich la Bath, apariția vărului Dupont în casa lor (pentru a‑i fi ucenic pictorului), plecarea la școală, căsătoria lui Molly cu Fischer („un compozitor de mâna a doua de concerte pentru oboi”), avortul spontan al acesteia și divorțul celor doi. Tot acest parcurs e punctat de simptomele bolii lui Molly: somnambulism, catatonie și deliruri.
De aici se naște conflictul central. Mama surorilor, Margaret, care a trecut deja prin trauma pierderii unui copil, face tot posibilul să ascundă problema fiicei sale, întrucât trăiește într‑o societate în care reputația e crucială pentru o carieră de succes, iar un copil bolnav îți poate știrbi prestanța. Margaret pune deci semnul egalității între conduită și reușita profesională. De altfel, tot de la prestanță și educație în spiritul high class pornește și dorința de stabilire în Bath. Deși pictorii sau meșteșugarii nu făceau parte din gentry sau peerage, ei intrau în contact cu lorzi datorită meseriei, fiindcă în secolul al XVIII‑lea doar bogații aveau luxul de a‑și imortaliza diferite momente ale vieții, prin portrete comandate artiștilor. Cu toate astea, Thomas Gainsborough nu e interesat de moda saloanelor sau de eleganță, precum Margaret sau Thicknesse, ofițer al armatei britanice care se erijează într‑un soi de protector al artistului, făcându‑i intrarea în lumea bună din orașul faimos pentru băile sale termale:
– Fetele tale o să fie cele mai grozave domnișoare din Bath, zice Thicknesse și începe să cânte o frântură de cântec despre o doamnă, dar nu pot să deslușesc cuvintele și tata i‑o taie brusc.
– Nu vreau ca fetele să crească într‑un oraș ca ăla.
[…]
– O să‑ți prindă bine să ai niște fete care să te ridice în ochii lumii. Niște fete citite, frumoase, în pas cu moda sunt bune la casa omului.
– Pot să fie citite și fără să fie în pas cu moda. Luau‑ar dracu’ de modă!
– Moda și societatea mondenă îți dau ție de mâncare, Tom.
Boala joacă un rol important în dinamica relației dintre cele două surori: nu doar că le apropie, ci îi și dezvoltă lui Peggy spiritul matern, maturizând‑o înainte de vreme. Deși simte că ceva e în neregulă cu sora ei, nimeni din casă nu dorește să vorbească deschis despre asta, singurele detalii despre o posibilă nebunie fiind auzite sporadic în frânturile de conversații ale părinților (care de multe ori se transformă în certuri). Inițial, mama lor pune manifestările maladive ale lui Molly din copilărie pe seama lenei și a lipsei de educație, mai întâi negând adevărul dureros, apoi recunoscându‑l doar în sânul familiei.
Dimensiunea socială a căsătoriei este o altă componentă prin care autoarea prezintă mentalitatea epocii. Dacă Margaret se raportează la mariaj într‑un mod profund patriarhal („Femeile se duc de râpă fără bărbați. O casă fără puterea unui bărbat nu e bună de nimic!”), Molly interpretează căsătoria cu Fischer ca pe un act de independență, ca pe un o evadare din spațiul hiperprotector în care Peggy a sufocat‑o. Interesant în acest conflict e resemantizarea gestului din copilărie, filtrat prin conștiința adultului: când erau mici, Peggy obișnuia s‑o ciupească de mână ca s‑o trezească din reverii (la vârsta aceea, era cel mai subtil mod prin care o putea aduce cu picioarele pe pământ), însă la maturitate Molly ajunge să asocieze această deprindere cu un comportament toxic: „M‑ai rănit, mă răneai dacă nu făceam ce voiai tu. Ții minte sângele de pe mâinile mele, cum mă ciupeai și mă înțepai? Ții minte?”
De cealaltă parte, Peggy e copleșită atât de ambițiile mamei („Dacă n‑o să te măriți curând, n‑o să te mai vrea nimeni, și atunci ce‑o să se aleagă de Molly? Ce‑o să se aleagă de voi amândouă, după toate câte am încercat să facem pentru voi?”), cât și de gelozie, fiindcă ea fusese prima care flirtase cu oboistul Fischer (aproprierea se produsese în timpul unui dans, la o serată, motiv recurent în literatura secolelor XVIII‑XIX). Dialogul final cu Fischer trădează convingerile puerile ale lui Peggy despre relațiile amoroase, contaminate bineînțeles de interacțiunea cu sora sa: „Iubirea înseamnă… să‑ți pui viața la picioarele cuiva. Să‑i fii de ajutor. Să‑ți dai deoparte propriile tale dorințe. Să‑ți pese când nimănui altcuiva nu‑i pasă nici cât ceapă degerată.”
În ultimă instanță, această biografie ficționalizată a familiei lui Thomas Gainsborough e un roman social în care autoarea nu‑și propune să utilizeze operele de artă ca metafore structurale pentru înțelegerea și receptarea fenomenelor umane – cum se întâmplă, de pildă, în proiectul ambițios al lui Thomas Schlesser, Ochii Monei (tradus, de asemenea, în 2025, la Humanitas Fiction). Emily Howes e interesată mai degrabă de relația spațiu‑emoție‑boală, reliefând geografia simbolică și antitetică Ipswich‑Bath, glacialitatea & mizantropia lorzilor și mai ales reacțiile personajelor atunci când secretele („rușinoase”) de familie depășesc granițele casei.
