L-am văzut pe ANTO de două-trei ori live şi mi-a atras atenţia prin atitudine, versuri şi prezenţă scenică. A venit şi debutul, albumul Supervillain (2024), pe care abia aştept să-l disec. Mixat de Fratele Lu Chan la BMC Studio, materialul ne întâmpină cu o copertă semnată de Ştefan Buturugă, inspirată din filmele horror ale anilor 70’-80’, dar şi din albumele optzeciste ale lui Iron Maiden, Megadeth sau Helloween.
Încă de la primul track, intitulat simplu „Villain’s Intro”, pe instrumentalul Andei, aka Aysha Akuma, ne bagă în filmul albumului: parcă eşti singur, noaptea, în scena aia din „Thriller”, în care Michael Jackson e în chinurile metamorfozei lupeşti – dar acum nu se transformă-n vârcolac, ci în ANTO, care arde de nerăbdare să se prezinte, scratch-urile lui DJ Al*Bu completând perfect atmosfera creepy.
Iar dacă în intro primim doar un teaser, a doua piesă, „Origin Story”, e mult mai bogată în informaţii autobiografice: ANTO reprezintă Romancierilor, Drumul Taberei – apropo, aşa se umple un mare gol din geografia hip-hopului bucureştean. Piesa are un beat boom bap sănătos, pe care ANTO scuipă abil de parcă-i la 100 metri garduri – şi cu fiecare gard sărit, ANTO ne mai spune câte un detaliu din viaţa lui.
A treia piesă e „Stop programu’”, feat. Shobolanu’ – după mine, colaborarea asta nu îi face cinste lui ANTO: deşi Shobolanu’ o dă bine, e pe alocuri stângaci şi are vreo două dezacorduri într-o strofă (ceea ce deja-i mult), ghinionul lui cel mare fiind tocmai contrastul cu ANTO, care îi e superior la toate capitolele.
Următoarea piesă, „Venin”, are un instrumental simplu, foarte 90’s, à la Gang Starr, însă, la fel ca Guru – păstrând desigur proporţiile –, ANTO reuşeşte să umple beat-ul cu rime bine lucrate care-şi ating ținta. Vocal, ANTO sună ca un tânăr Spike din era Paraziţii, cu acelaşi patos şi tremur în voce, fiecare cuvânt plesnindu-ți creştetul ca un balon cu apă rece. Comparaţia nu îi place lui ANTO care, în freestyle-ul „Drumul Taberei (#Leapșa2)”, zice: „Dacă le spun ca Spike când sunt la mic / Să-mi sugă p***, aight?” Dar e un compliment, oricât s-ar dezice ANTO de asemănare, iar agresivitatea lui m-a trimis cu gândul la perioada de început lui Deliric.
„Până-n măduvă”, feat. Rotaru, continuă instrumental ce a început „Venin”, alăturarea celor două track-uri nefiind întâmplătoare, iar Rotaru e deja altceva decât Shobolanu’, e next level – îl ştiu de ceva vreme şi rupe în tandem cu ANTO.
În continuare, „Pericol” creşte pulsul: instrumentalul are bpm mai mare, iar ANTO e la înălțime: sare pe beat şi livrează în viteză, punch după punch – e o piesă cinstită de ego rap care îi scoate în evidenţă calităţile tehnico-lirice.
Piesa de rezistenţă a albumului, „Dau nume”, feat. DJ Undoo, e un omagiu care amintește de „Kintsukuroi” al lui Psihotrop: ANTO potriveşte numele înaintaşilor în rime isteţe, bine aşezate pe beat, evocând trupe şi artişti rap de la B.U.G. Mafia, La Familia, Getto Daci, R.A.C.L.A. Delikt şi Vexxatu’ până la Raparta, C.T.C., Specii, Nimeni Altu sau Flou Rege şi, pour les connaisseurs, Furnici Coapte şi Pirats Klan. Instrumentalul săltăreţ al lui Anabolik Beats e completat perfect de scratch-urile şi cut-urile old school, grele, de la veteranul Undoo.
Urmează „Lupus in Fabula” – că tot ziceam de vârcolaci la începutul recenziei, iată că avem şi o piesă tematică. O altă mostră de ego rap, de această dată sub forma unei love letter la adresa filmelor horror clasice. Trimiterea la Frankenstein, resemantizat ca personificare a rapului e savuroasă: „Nu-i târziu să-l înviu [rapul – n.a.] şi ştiu că o să meargă / Cu ştiinţă, geometrie sacră şi magie neagră / La căderea serii, încearcă să nu te sperii / Că-ţi ridic perii pielii ca un roman de Mary Shelley”. ANTO include o sumedenie de alte referințe – placa Ouija, Dracula, numărul 666 şi necromanţia – care ajută la construirea subtemei horror a albumului, iar la un moment dat, pe instrumentalul hipnotic al lui MoneySmoke, se aude şi urletul unui lup.
„Shaolin” e o altă piesă în colaborare cu Rotaru, căruia i se alătură Dilimanjaro şi Fratele Lu Chan de la BMC: cei patru MC o dau unul mai bine decât altul, dar, dintre toţi, ANTO e singurul care se încumetă să livreze versurile rapid, ca o mitralieră.
Albumul nu se încheie simetric (şi liniştit) cu un „Villain’s Outro”, cum m-aş fi aşteptat – dimpotrivă, se încheie en fanfare cu piesa eponimă, „Supervillain”, în care ANTO parcă abia începe să ne explice cum stă treaba: boom bap, ego rap, jocuri de cuvinte, figuri de stil, atitudine, versuri livrate rapid şi precis – într-un cuvânt flow.
Pe scurt, ANTO promite: Supervillain e un album solid, în ciuda numărului mic de invitaţi „celebri”. Dar, până la urmă, e vorba despre ANTO, iar la debut ne interesează ce are el de zis şi cum o zice, nu strofa invitatului X sau Y. Şi, ca să termin în nota horror a albumului, o să fiu cu ochii pe ANTO – ochii demonici ai lui Michael Jackson, acompaniaţi de râsul sinistru al lui Vincent Price.
