Cu o înălțime de 86 de metri și un diametru constant de 5,20 metri de la bază și până în vârf, turnul îți atrage atenția imediat dacă intri în oraș prin partea de est, venind pe autostradă. La inaugurare, primarul a spus că e principala realizare edilitară din ultimii 40 de ani. „Comunitatea avea nevoie de acest turn, pentru că, oricât de frumos ar fi la noi în oraș, nimeni nu trebuie obligat să rămână. Un cetățean fericit e cel care are libertatea să plece oricând”, a spus el înainte să taie panglica.
Turnul sinucigașilor a fost o obsesie constantă a autorităților. Generații întregi au atras atenția că nu găsești în tot orașul un spațiu decent în care să-ți pui capăt zilelor. Din cauza asta, localnicii erau nevoiți fie să meargă în alte orașe, fie să apeleze la improvizații care le complicau și mai mult viața. A devenit celebru în presa națională cazul doctorului Tolea, care, vrând să-și dea foc, a incendiat un întreg cămin de nefamiliști, reușind să-și pârlească și o sprânceană. Un proiect mai vechi prevedea un pod al sinucigașilor, doar că râul care trecea prin centru nici nu era destul de adânc, nici nu curgea destul de repede pentru o moarte sigură. Un pod pentru sinucigași n-ar fi făcut decât să umple inutil secțiile de ortopedie. Ideea turnului s-a impus spre finalul anilor ’50, atunci când un arhitect mai cinic a remarcat că riscul seismic e irelevant în cazul de față, ba chiar poate să ajute.
De atunci, turnul se ridică la marginea Parcului Municipal, pe un teren viran unde n-ai voie să intri ca să nu fii lovit de proiectile umane. Însă localnicii care se plimbă pe alei îl pot vedea dincolo de coroanele copacilor, iar îndrăgostiții care se opresc pe vreo bancă îl țintuiesc cu privirea ore întregi ca să-și pună o dorință când se aruncă cineva.
De aproape trei luni umbla Chiril să-și facă programare și mereu când intra în clădirea primăriei știa că-l așteaptă încă o repriză de umilințe în biroul 35 aflat la etajul al treilea. Mai întâi lua de la un automat un număr de ordine, asta era ușor de făcut. Urmărea apoi ecranul să vadă când îi vine rândul. Aici situația începea să se complice, pentru că trebuia să împartă mica sală de așteptare cu o mulțime de oameni nefericiți. Mulți vorbeau tare la telefon și ajungeai, fără să vrei, să le asculți necazurile: „Da, mamă, am pierdut tot“, spunea o femeie cu voce răgușită. „Am zis că fac banii la loc, dar până la urmă am pierdut și mai mult. Hai că nu mai pot să vorbesc, mi-a venit rândul.“ Și după ce închidea, vedeai că nu ține în mână un telefon, ci un toc vechi de ochelari de pe care se scorojise vopseaua.
Când, în sfârșit, îi venea și lui rândul, Chiril se trezea că turnul e rezervat pentru următoarele săptămâni și că nu poate să se programeze în orizontul de timp în care un sentiment al urgenței îl făcea să trăiască. Îi venea greu să creadă că nu se găsește chiar nici un loc. Dacă turnul era atât de aglomerat, străzile orașului ar fi trebuit să fie pustii. Oameni suntem, e de bun-simț. Funcționarul de la ghișeu, care părea mereu altul, mai consulta o dată sistemul informatic, dar rezultatul era același.
Prin octombrie, Chiril a început să pândească turnul, să verifice dacă într-adevăr se-aruncă oamenii unul după altul, de nu se poate face loc și pentru el. Aproape două ore a stat într-o zi și n-a văzut pe nimeni. S-a dus iar la biroul 35 și, când a abordat-o pe funcționară (de data asta era o femeie, care i se părea vag cunoscută din cartier), i s-a spus că pentru intervalul 14.00-17.00, când a urmărit el activitatea din turn, nu se fac programări – urletele ar fi tulburat somnul de după-amiază al locatarilor din zonă. I s-a părut rezonabilă explicația și s-a întors la pândă. De data asta, a stat aproape o jumătate de zi începând cu 9 dimineața, o oră la care poți să urli în voie, pentru că oricum nu te-auzi din cauza vecinilor care dau cu bormașina sau sparg pereți. Nimeni nu s-a aruncat din turn nici atunci. La biroul 35, funcționarul l-a întrebat dacă nu cumva s-a uitat pe direcția nord-est, dinspre aleea principală a parcului. Chiril a spus că da. Ăsta era adevărul. Cu aerul că a dat peste o greșeală de începător, domnul de la primărie i-a explicat că, din cauza circumferinței mari a turnului, e imposibil să vezi pe cineva care se aruncă de pe partea diametral opusă. E geometrie de clasa a cincea, a completat el în timp ce chema la ghișeu persoana cu următorul număr de ordine.
Chiril s-a întors în Parcul Municipal și-a pândit turnul la toate orele și din toate direcțiile posibile. A mers inclusiv pe șoseaua de centură, ca să acopere și segmentele care nu se puteau vedea dinspre oraș, dar tot n-a reperat nicio mișcare.
A doua zi, s-a dus la camera 35 cu un amestec de mulțumire (în sfârșit, s-a convins cu ochii lui că sistemul informatic n-are dreptate) și curiozitate (oare ce-i vor spune de data asta, cum îi vor invalida argumentele?). Când a ajuns la primărie, holul de la etajul al treilea colcăia de oameni, dar Chiril nu s-a demoralizat ca-n alte dăți. Măcar știa că e ziua în care o să primească niște răspunsuri. Și-a făcut loc prin mulțime, lovindu-se cu umerii de nefericirea semenilor săi, și, ajungând la automatul pentru bonuri de ordine, a apăsat pe butonul corespunzător camerei 35. Niciun rezultat. A mai apăsat o dată, dar nici de data asta n-a primit bon de ordine, și ar fi apăsat în continuare dacă un dependent de jocuri de noroc pe care-l știa de la alte înfățișări nu i-ar fi atras atenția că automatul e defect și că cineva plecase deja în căutarea unui depanator. Mai avea de așteptat, deci, până să-i vină rândul. Chiril a văzut în asta un semn. Cum altfel putea fi marcată ziua în care, dezarmându-i de argumente pe funcționari, reușea în sfârșit să se programeze? După câteva minute, mulțimea din hol s-a despărțit ca Marea Roșie în calea lui Moise, ca să-i facă loc unui bărbat scund în salopetă albastră. Meșterul a gâdilat niște butoane din spatele automatului și, aproape instant, aparatul a scuipat o lungă bandă cu bonuri de ordine prinse între ele, asupra cărora oamenii s-au repezit ca găinile la grăunțe. Chiril însuși a prins cinci bonuri. După ce a ales numărul cel mai mic, a renunțat la ce-i prisosea și s-a îndepărtat de harababură ca să aștepte demn să-i vină rândul.
Chiril și-a expus cauza în fața unui funcționar pe care-l vedea pentru prima oară, dar s-a dezumflat imediat când i s-a pus în vedere că intervalul în care pleoapa acoperă complet globul ocular la fiecare clipire este suficient pentru ca un corp să cadă de la o înălțime de 86 de metri. De-aia n-a văzut el nimic. Lui Chiril i s-a părut exagerat, dar nici n-avea la îndemână dovezi. Ar fi trebuit să se-arunce el însuși de la 86 de metri, dar atunci demonstrația nu i-ar mai fi folosit la nimic. N-a apucat să mai protesteze, pentru că funcționarul a apăsat pe butonul care chema înăuntru următorul număr de ordine.
Chiril a plecat spre casă trist și descurajat. Străzile erau tot mai pustii din cauza frigului și a ploii. Era pe la mijlocul lui decembrie și i se părea că zilele se micșorează la nesfârșit, până când nu mai găsești nicio fărâmă de lumină când deschizi ochii dimineața. Mașinile goneau prin aglomerarea de urme ale trecerii oamenilor pe pământ care este orașul. O firmă luminoasă anunța un spectacol de sărbători. Chiril nu înțelegea de ce oamenii se mai obosesc să urce pe clădiri firme luminoase, când oricum toate de pe lumea asta dispar în malaxorul timpului.
Acasă, și-a făcut un ceai gastric și s-a așezat pe un scaun, în dreptul ferestrei de la bucătărie. Caloriferul dogorea plăcut și afară ploaia răpăia în întuneric. În timp ce sorbea din ceai, s-a gândit că poate ar fi bine să dea drumul la radio ca să asculte o emisiune pe teme sportive, dar și-a dat seama că nu vrea să se piardă în vorbele fără miză ale altora. Voia să se concentreze pe ce avea el de făcut. Urma să meargă mai departe cu pânda în jurul turnului. Nu-l descurajase argumentul pleoapei care-i obturează mereu privirea când se aruncă cineva. Mai mult îl îndârjise.
Avea să instaleze camere de supraveghere care să acopere toate unghiurile posibile. Nu conta cât ar fi costat. În punctul ăsta, banii nu mai erau o problemă. Nu era vorba aici doar de ineficiența autorităților. La mijloc era și un război personal cu primăria și, în ultimă instanță, cu funcționarii de acolo. Lui Chiril nu i se părea exagerat să iasă în presă cu investigația. Atunci când sfidezi în repetate rânduri cetățeanul, trebuie să cadă capete.
Ploaia de afară parcă se întețise. Din apartamentul de deasupra se auzeau vocile unor copii, ca un clinchet vesel din cer. Și, la fel cum alte vieți continuau să-și urmeze cursul în timp ce Chiril întorcea planul pe toate fețele, și orașul trecea, în fundal, prin propriile transformări. Țara avea un guvern nou și valul schimbării trecuse și prin primării. La conducerea urbei era acum un bătrân om de afaceri, care anunțase că vrea să administreze orașul ca pe o companie privată. Nu i se părea normal ce se întâmpla acum. Se plăteau prea multe salarii și se rezolvau prea puține probleme. Era greu să nu fii de acord cu el. De-aia adunase atâtea voturi. Chiril nu urmărea jurnalele de știri și nici nu citea ziare, dar ideile noului primar tot ajungeau până la el, ca un ecou îndepărtat. Dacă s-ar fi ostenit să reflecteze asupra lor, i-ar fi dat dreptate. Dar, pentru Chiril, primăria pentru care se organizaseră alegeri era diferită de instituția care-l scosese pe el din sărite, ca atunci când, citind două romane, ți se pare normal să nu fie plasate în același univers ficțional.
Așa se face că, după ce s-a dus cu toate filmările la camera 35 ca să le arate că nu se-aruncă nimeni din turn cu zilele, Chiril a fost surprins să vadă că i se dă dreptate.
– N-am putut descoperi în registre ultima oară când a fost programat cineva, i-a spus funcționarul, un bărbat grăsuț, cu chelie și sprâncenele unite într-un vârtej stufos și negru deasupra nasului. Ce-am găsit aici e ceva de speriat. Armate peste armate de angajați. Cetățenii cu care-am vorbit spun că nu li s-a întâmplat să dea de două ori peste același funcționar. Ce se petrece în primăria asta e un monument al ineficienței.
Chiril dădea din cap că da, înțelege, și că și el e cel puțin la fel de indignat, dar, de fapt, se blocase la auzul acestui cuvânt: ineficiență. Ce să faci cu eficiența, la ce s-o folosești, pe ce să cheltui energia care-ți rămâne? Îi pasă universului dacă ești eficient sau nu? Dacă el, Chiril, ar avea vreun motiv să fie eficient, altfel ar sta situația, mai mult ca sigur n-ar mai fi aici.
– Mâine la 18.30 e bine?
Când a ieșit din reverie, Chiril a văzut că funcționarul cu sprâncenele unite se încruntase în așteptarea unui răspuns. Ziua era bună, dar ora nu. Acum, iarna, la 18.30 era deja întuneric, iar Chiril își imaginase mereu că o să vadă orașul în timp ce cade, o ultimă senzație de care să se agațe până la hotarele morții, ca să verifice dacă, într-adevăr, conștiința e cu câteva secunde-n viitor și un gând care există doar în prezent e, de fapt, un gând pe care nu l-ai avut niciodată.
– Da, e bine, a zis.
Ce să mai verifice? Ca să ce? Unde să meargă cu rezultatele? Cui să i le prezinte? Cum să se bucure de ele? Chiril a primit chitanța care confirma programarea și s-a dus acasă, mulțumit că are un plan pentru seara următoare.
Doar că, în ziua care a urmat, s-a întâmplat ceva inexplicabil. Nu voi intra în detalii, pentru că nu fac obiectul acestei povești. Cert e că motivele pentru care Chiril voia să urce în turn au dispărut. Redescoperise bucuria de a trăi și-acum schimba o roată la mașină, pentru că făcuse pană. Știu, nu e cea mai plăcută activitate din lume, era plin de vaselină pe mâini și ciobise o margine de jos a caroseriei fiindcă nu pusese cricul cum trebuie, dar în chestiunile astea contează mai mult ce se vede la orizont.
În timp ce strângea niște șuruburi ca să prindă roata de rezervă, lui Chiril i-a sunat telefonul.
– Vă amintesc că aveți o programare la și jumate. Trebuia să vă prezentați deja la Turnul Sinucigașilor, i-a spus vocea de la telefon, care părea a funcționarului cu sprâncenele unite.
– Știți, tocmai mi s-a întâmplat o bucurie, a răspuns Chiril și a spus despre ce bucurie era vorba, ca să nu creadă funcționarul că minte și că de-aia e așa de evaziv.
– Eu vă înțeleg, dar ăsta nu-i un motiv. Sunt oameni care așteaptă după dumneavoastră. Aici nu ne batem joc. Dacă am făcut o programare, o respectăm, altfel ce s-ar mai alege de orașul ăsta?
– Și ce se întâmplă dacă nu ajung?
Chiril a auzit în telefon un oftat al funcționarului.
– Unde sunteți?
– Poftim?
– Mai am puțin și termin programul. Vin eu și vă iau. Vă duc la turn și gata, am rezolvat problema. Nu e cazul să-mi mulțumiți, doar îmi fac datoria. Viața-i compusă din astfel de gesturi mărunte. Ele ne salvează, în cele din urmă. Ne dau un sens, dacă vreți.
– Nu mi-ați răspuns la întrebare. Ce se întâmplă dacă nu ajung?
– Dacă, prin absurd, nu ajungeți… Nici nu vreau să mă gândesc la asta.
– Deci…
– Dar punem răul în față. Să zicem că nu ajungeți. În cazul ăsta, programarea se anulează. Chiar vreți asta?
Din tonul întrebării, lui Chiril i s-a părut că ultimul lucru pe care ți l-ai dori ar fi să ți se anuleze programarea. Nu era clar de ce. În fond, pierdea o programare de care nu mai avea nevoie. Dar atunci cum să-și explice tonul ăla, de limită pe care erai sfătuit să n-o încalci? Îi rămăsese în cap doar vocea funcționarului, cu inflexiunile ei amenințătoare, nu și cuvintele, care dispăruseră aproape imediat în gura de scurgere a memoriei. Oare chiar atât de gravă era situația? Acum era prea târziu să mai compare tonul funcționarului cu vorbele lui. Nu mai putea să se folosească de formularea exactă și singurul lucru de care se agăța era o senzație vagă de teamă, un avertisment care conținea un semn al exclamării și nimic altceva.
A pus înapoi în portbagaj trusa de scule și a urcat la volan. Voia să se prezinte la turn, ca să nu piardă programarea, dar mai departe nu știa precis ce-o să facă. Când a ajuns, s-a bucurat că a găsit loc de parcare. Ultimul lucru pe care și l-a amintit au fost scările care urcau în spirală și custodele care gâfâia în spatele lui. Nu era făcut pentru meseria asta. Era un bărbat gras, cu plete, chelie și-o barbă dezordonată, de fiu care nu s-a mutat niciodată din casa părinților. Din discuția pe care o avuseseră la baza turnului, Chiril înțelesese că era angajat acolo doar de două zile. Până atunci lucrase la o firmă de pază, dar plecase pentru că nu se mai înțelegea cu scârbele alea. Chiril s-a gândit că i-ar fi plăcut și lui să se ocupe de turn, mai ales că era mai potrivit decât actualul custode, care abia urca scările în spirală și gâfâia amenințător. Îi venea să grăbească pasul, ca să-l lase în urmă și să nu-i mai audă răsuflarea.
”Abia când a ajuns în vârf și-a dat seama că poate e prea târziu să mai dea înapoi”, avea să noteze mai târziu custodele în jurnalul lui.
