Cântecul meu e despre o lene ancestrală și meridională
strălucește stins în ochii pisicilor
suflă pe ascuns în jăratec
aude strigile de noapte
peste răcoare se așterne altă răcoare
peste noapte și peste zi aceleași povești vălurite
(Poetul X e solar)
Și dacă… omul cu care te-ai întâlnit cândva
te așteaptă dincolo
eu sunt eu, nu-mi spune adio că nu am cum
în fiecare moment, lumea.
Când o să mor într-o zi, prefer să fie tot ca tine
atunci ne vom ține fiecare cu mâinile de inimă
și vom alerga unul spre altul
vindecarea va veni din regăsirea unei dureri comune
ca o toamnă roșie în care ne vom scufunda
nu vei fi nevoit să dormi pe bănci
nu îți voi mai trimite mesaje
ultima tresărire va fi comună, ca un vreasc care se rupe
sau ca un fâlfâit de aripă
un morman de pământ sau mirosul reavăn de sevă
altundeva vor pocni pulsarii și terminațiile unui sunet
în noi va fi liniște ca la început, din când în când
poate ne vom auzi ecourile numelor
în strânsa îmbrățișare.
Pe Pluto nu se face politică
să te sufoci e de dorit și chiar de-ar fi așa,
posturile de radio prind doar ceea ce se aude dinspre Jupiter
vulcanii de gheață amestecă întunericul
nimeni nu se vaccinează împotriva a nimic,
doar frigul,
Charon ține totul în echilibru
până una alta mai trag o fugă să văd cum cresc
în pepiniere
toate strigătele
lăsate acolo, vor face 249 de ani înconjurul soarelui
și nimeni nu le va cunoaște, nici măcar eu.
