De câteva decenii, asistăm la transformarea memoriei într-o armă care se multiplică pe linia frontierelor etno-naționale și ideologice. Desigur, memoria colectivă privită ca un bun public de larg consum a jucat dintotdeauna un rol în construcția comunităților politice. Dar am deseori senzația că niciodată nu au existat atât de mult interes și atâtea eforturi coordonate pentru așa-numitele politici ale memoriei ca în epoca noastră. Desigur, statul e principalul actor în construcția și, adesea, reconstrucția unei memorii colective, iar acțiunile sale devin politicile memoriei.
În baza acestora, statul decide ce trebuie păstrat activ în amintire și ce trebuie uitat: ce apare în manuale, în arhive, în muzee, fiind considerat o amintire demnă de a fi revizitată de alte generații, și ce nu merită rememorat. Observ cum o energie tot mai mare este investită în modelarea memoriei colective, dar nu în direcția vindecării, ci în cea a retraumatizării. Această supradimensionare a politicilor memoriei ne-a determinat să trecem foarte rapid de la sacralizarea trecutului la banalizarea lui și acum, din nou, la fetișizarea unor forme distorsionate ale sale.
Politicile naționale cu privire la memorie implică o serie amplă de decupaje/asamblaje ce includ obturarea anumitor evenimente din trecut și punerea în lumină a altora, iar criteriile de selecție sunt pur ideologice. Majoritatea intelectualilor publici din România participă la acest activism al memoriei apăsând ba pe pedala amneziei istorice, ba pe cea a hipermneziei, virajele fiind adesea foarte bruște. Prin transformarea memoriei în armă ideologică (weaponisation of memory) se ajunge la adevărate abuzuri, vizibile mai ales în promovarea pe scară largă a unui limbaj al urii.
În spatele campaniilor de ură care au cuprins societatea noastră de ani buni stau traume netratate și nediscutate. Am adesea senzația că polarizarea socială pe care o trăim la cote maxime în 2025 este profund legată de suprapunerea unor traume istorice și politice pe care nu le-am metabolizat ca societate. Cred că trăim o formă acută de tulburare de stres post-traumatic (PTSD) colectivă, care ia forma politică a polarizării sociale extreme și a limbajului intolerant al urii.
La nivelul individului, neuroștiința a arătat că amintirile sunt o parte importantă a procesului de învățare, deoarece memoria noastră astupă anumite goluri de informație cu date pe care le avem în prezent, dar care nu existau la momentul evenimentului amintit. Astfel, amintirile noastre sunt practic niște secvențe de informație recompuse de creier şi transpuse în comportamente individuale, mereu reactualizate și adaptate. Noi informații sunt adesea încorporate în amintiri vechi, astfel că amintirea poate fi considerată un act de re-imaginare creatoare. Cu alte cuvinte, procesul rememorării necesită o construcție activă atunci când încercăm să ne amintim ceva, iar această construcție este, prin natura sa, un proces de reconstrucție.
De asemenea, tot cercetările din domeniul neuroștiințelor au demonstrat că o amintire autentică poate fi falsificată în funcție de dorințele și nevoile inconștiente ale persoanei care își amintește. Mintea, deci, poate fabrica amintiri false, la fel cum poate provoca în mod deliberat uitarea anumitor evenimente traumatice ca să ne protejeze. Falsificarea amintirilor de către propriul creier devine un proces fascinant și, desigur, înspăimântător dacă îl analizăm la nivel colectiv, în legătură cu scrierea/rescrierea istoriei – deci cu accesarea unor evenimente trecute printr-o grilă a prezentului.
La fel ca amintirile false, și momentele istorice sunt selectate și parțial inventate printr-o grilă ideologică. În contextul războiului din Ucraina, cu asaltul propagandei de război asupra noastră, am putut observa mult mai clar cum Europa de astăzi încă este configurată de o luptă acerbă pentru hegemonia memoriei. Putin a justificat invazia prin argumentul unei așa-zise denazificări a Ucrainei. La marcarea a trei ani de la începerea războiului, înțelegem că memoria istorică, mai ales despre cel de-Al Doilea Război Mondial, a devenit un câmp de bătălie pentru narațiunile identitare actuale.
Trauma istorică nerostită naște monștri. Pentru mine, aceasta este una dintre posibilele explicații ale creșterii extremismului politic și social în România. Rănile nevindecate moștenite transgenerațional ne fac pe mulți dintre noi susceptibili de a rămâne captivi în propria bulă și de a trata cu lipsă de empatie tot ce se află în afara ei. Într-un astfel de context, polarizarea este un fenomen organic, și nu o creație de laborator pe rețelele de socializare.
Ororile războaielor şi ale tiraniilor, deși nerostite, sunt vizibile chiar și două generaţii mai târziu. România suferă de traume neprocesate suprapuse ce influențează profund felul în care țara e polarizată în prezent. Facem parte dintre statele care au trecut prin două regimuri totalitare – fascismul legionar și comunismul naționalist. Ambele s-au folosit de memoria colectivă drept armă împotriva adversarilor ideologici sau etnici. Noi am primit moştenire aceste traume suprapuse de la părinți, care le-au primit și ei de la ai lor. Pentru ca o traumă colectivă să poată începe lungul drum către vindecare trebuie în primul rând să fie acceptată social.
În sens psihologic şi moral, faptul că un om nu mai cade în aceleaşi capcane cumplite în care au alunecat înaintaşii lui este un rezultat al dezvoltării personale, al unui efort concertat, al evoluției. Durerea din trecut a victimelor poate fi transformată și vindecată prin conștientizare publică, asumare, umanizare și empatie. În terapie, indivizii învață ca, prin compasiune și sprijin, să-și privească în faţă trecutul dureros, să se confrunte cu el și să-l integreze în loc să-l disocieze. Oare ca societate am putea replica acest proces la nivel colectiv? Personal, cred că analiza traumelor colective suprapuse nu se poate face oricum sau oriunde și nici de către oricine. Riscul major este ca această analiză a traumelor colective să genereze o isterie colectivă (la care suntem acum martori), adică opusul unui dialog social autentic, al unei reconcilieri cu trecutul de care România are atâta nevoie.
