Mâinile mele sapă. Caută rădăcini în propriul corp. Am doar un ochi orb. E strâmb și râde.
Râsul lui îmi desface coastele ca pe niște sertare vechi, în care au fost ascunse femei fără nume, cu sânii tăiați din fotografii de familie.
În palme îmi cresc semințe de tăcere, le ud cu lapte amar, aștept să încolțească o voce care nu cere voie, care nu îngenunchează în fața oglinzii.
Mama îmi coase gura cu ață albă.
Fii cuminte, spune, și fiecare nod e un refuz mic, domestic, un alfabet al supunerii.
Am purtat rochii grele țesute din trebuie și din priviri străine – verdictul ferm al celor care știu mai bine cum trebuie să arate o femeie în viață.
Dar continui să sap. În memoria care fierbe mut, o genealogie de glasuri adânc îngropate.
Dacă din mine va ieși ceva, nu va fi floare.
Va fi o fisură luminoasă.
•••
Îmi port capul ca pe o cameră încuiată, din care aerul dispare încet.
Dimineața e o asistentă grăbită care mi-a uitat numele și îmi schimbă pansamentele fără să întrebe unde doare.
În mine locuiește o femeie mică, zgârie pereții cu unghiile, dar nu răspunde nimeni.
Doar casa își schimbă forma ca o minciună care a obosit să fie spusă.
Am învățat să zâmbesc corect, ca o etichetă pe un medicament expirat, și lumea m-a băut în doze mici până n-a rămas nimic recognoscibil, doar gustul metalic al acceptării.
Uneori, noaptea, îmi scot pielea ca pe o haină udă și o atârn în cui, să se scurgă din ea toate versiunile mele care au spus da prea devreme.
Mă uit în oglindă ca la un experiment care a eșuat frumos.
Aștept.
Nu salvarea.
Momentul în care n-am să mai cer voie să exist.
•••
Azi mi-am spălat mâinile prea mult, până când pielea a început să semene cu o scuză.
Nu știu pentru ce mă pregătesc, dar corpul meu știe, se crispează înaintea oricărei idei.
Am mâncat în tăcere, ca și cum foamea ar fi o vină mică, ușor de ascuns sub limbă.
Fiecare înghițitură a făcut zgomot în mine, deși în cameră nu se auzea nimic.
Mă surprind cerând iertare lucrurilor. Chiuvetei, aerului, propriului corp.
Pentru că ocup spațiu.
E un reflex care nu mai are origine, doar continuitate.
Când am terminat, mâinile tot nu erau curate. Doar obosite.
Spălatul nu îndepărta murdăria, ci încerca să șteargă o dovadă pe care nu o pot numi.
O clipă foarte scurtă am simțit ceva asemănător liniștii. Absența spaimei.
Dar s-a retras imediat, nu voia să fie prinsă aici.
•••
N-am plâns.
Ceva din mine a plâns în locul meu, într-un loc unde n-am acces.
Ca și cum corpul meu ar avea camere separate, iar eu aș locui doar în una din ele, cea mai mică, cea mai bine luminată, unde nimic nu se întâmplă cu adevărat, doar se anunță.
Am stat în mijlocul zilei și am simțit cum emoția se mută în altă parte a mea, ca un animal speriat care nu vrea să fie văzut.
Eu am rămas aici, sus, funcțională, în timp ce restul se prăbușea discret, fără martori.
Mâinile mele erau calme. Prea calme.
Păreau să nu-mi aparțină, să fie împrumutate pentru a simula normalitatea.
În baie, lumina era prea albă. Mi-a arătat fața fără să mă întrebe dacă sunt pregătită.
O clipă am avut senzația că nu eu mă uit la mine, ci altcineva – care învață cum ar trebui să arate o persoană obosită.
Și totuși nu s-a văzut nimic clar.
Doar o discrepanță între ce simt și ce se vede.
O eroare de traducere.
În seara asta, casa a fost prea tăcută, parcă își ținea respirația, să nu mă sperie mai tare.
Dar tot am auzit ceva: cum lucrurile mici continuă fără mine.
Ceasul. Țeava. Frigiderul.
Oare absența mea schimbă ceva în lume sau doar în mine?
•••
Am stat în pat prea mult timp, nu ca odihnă, ci ca suspendare.
Corpul meu a devenit un loc în care lucrurile se întâmplă fără aprobarea mea: respirația, bătăile, tremurul mic din stomac.
Am înțeles că pot exista fără să particip. Și gândul nu a fost liniștitor.
•••
Am vorbit cu cineva și vocea mea suna corect.
M-a neliniștit cel mai tare.
Avea inflexiunile potrivite, pauzele unde trebuie, chiar și un fel de căldură pe care nu-mi amintesc s-o fi învățat.
Ca și cum gura mea ar fi memorat un manual secret al interacțiunii, iar acum îl executa impecabil în absența mea.
Nimeni nu a observat că dinăuntrul propozițiilor mele lipsește o parte esențială.
Cuvintele ieșeau întregi, dar nu aveau greutate.
Cădeau între noi, obiecte goale, fără zgomotul discret care să le confirme realitatea.
Am dat din cap la momentul potrivit, am râs, și râsul meu a sunat convingător, aproape cald.
M-a speriat cât de bine funcționez în lipsa mea.
Ca și cum aș fi trimis o versiune editată a mea și originalul ar fi rămas blocat undeva, refuzând să participe.
Îl simt uneori, ca o prezență în spatele frunții, uitându-se prin mine, fără să intervină.
Nu judecă.
Nu corectează.
Doar refuză să intre în rol.
După ce conversația s-a terminat, am rămas cu ecoul vocii mele plutind în aer, ca o dovadă că am fost acolo, fără să fiu.
Și câteva clipe nu am știut care dintre noi două ar trebui să continue viața: cea care vorbește impecabil sau cea care nu mai vrea să spună nimic.
•••
Mi-am repetat numele, să văd dacă mai răspunde cineva.
Nicio reacție.
Nicio deschidere.
Doar liniștea fermă care nu confirmă, nu neagă.
Numele meu nu mai are greutate.
E ușor, aproape gol, rostit de prea multe ori.
Îl simt lipit de mine ca o etichetă veche, pe care nimeni nu s-a obosit s-o dezlipească.
Când îl spun cu voce tare, se desprinde de mine complet.
Plutește scurt și cade între lucruri, fără să găsească un loc unde să se fixeze.
Nu mă mai cheamă. Nu mă mai adună.
E doar un șir de sunete care pretinde că mă reprezintă.
O clipă mă gândesc că aș putea să nu mai răspund deloc.
Să las numele să existe autonom, fără să-l locuiesc.
Dar ceva din mine reacționează automat, un gest mic, aproape invizibil, care spune da chiar și atunci când nu mai e nimeni care să confirme.
Port un semn de recunoaștere fals, pe care îl folosesc zi de zi ca să par reală.
