Tăcerea fântânilor

Gabriel Păun

De la seceta din 1946 la România ajunsă în deficit sever de apă

În familia mea, „secetă” nu este un cuvânt din buletinul meteorologic. Are forma unei cocioabe din chirpici, ridicată în 1947 pe un teren de 300 de metri pătrați în Andronache, la marginea Bucureștiului. Pe linie paternă, bunicul meu, născut în 1899, venea din Bărăgan, dintr‑o familie de boieri care își cultivau pământul cum puteau ei mai bine. Fără pesticide, fără fertilizatori. Și au contribuit la hrănirea țării în Primul Război Mondial, în Al Doilea și între ele. În prima jumătate a unei înregistrări audio păstrate de familie, bunicul meu povestește că seceta ținuse trei ani consecutivi: 1944, 1945 și 1946. În cel din urmă, a decis să vândă, iar familia a renunțat definitiv la pământ. Din toți banii obținuți pe el au mai putut cumpăra acea palmă de loc din Andronache și au construit o casă de lut. Seceta nu le‑a redus randamentul cu câteva procente. Le‑a schimbat clasa socială, adresa și destinul.

Memoria bunicului fixează durata trăită de familie. Documentele și reconstrucțiile climatice confirmă, separat, dimensiunea excepțională a punctului culminant. Cercetătorii care au citit istoria climei din inelele unui pin negru bătrân, au identificat anul 1946 drept unul dintre cele mai severe trei episoade de secetă din sudul României între 1900 și 2009, anul rămas în memoria colectivă ca preambul al marii foamete. Alte studii istorice descriu cum efectele secetei s‑au suprapus peste distrugerile războiului, lipsa alimentelor, sărăcie și epidemii[1], care au continuat în 1947[2]. Clima nu a lucrat singură, dar a lovit o societate deja vulnerabilă și a transformat vulnerabilitatea în catastrofă.

Povestea familiei mele nu este dovada schimbărilor climatice, căci o biografie nu reprezintă un set de date, iar povestirea anectodică a bunicului despre o secetă din urmă cu optzeci de ani nu poate fi pusă automat în contul încălzirii provocate de om. Dar este totuși dovada unui lucru la fel de important: seceta mută oameni, rupe economii și rescrie vieți. Ceea ce atunci a fost o excepție istorică lovește astăzi o Românie mai fierbinte, mai dependentă de apă, cu soluri mai sărace, cu o infrastructură care pierde apă și cu instituții care abia anunță criza după ce fântâna a secat.

Așa că vara lui 2026 nu trebuie tratată ca încă o vară proastă peste care vom trece cu speranța că la anul „poate plouă”. Este mai degrabă repetiția generală pentru un risc național fără precedent, deoarece 2027 se conturează deja ca un test capital pe care România îl poate trece numai dacă începe să se pregătească înainte de prima zi de caniculă.

Avem un segment aparte al societății, unul semnificativ, care își construiește ideile despre climatologia privind pe geam sau nici măcar, ci doar pe TikTok: dacă ninge în ianuarie, „încălzirea globală s‑a anulat”; dacă ninge în aprilie, „planeta s‑a răcit”; dacă arde Franța, „așa a fost mereu”; dacă vine furtuna, înseamnă că „apă avem din belșug”; iar dacă seceta, canicula, incendiile și inundațiile se succed în același an, este, firește, „doar o coincidență foarte perseverentă, un dezechilibru nefericit”. Gaițele climatice nu măsoară, nu construiesc și nu salvează nici măcar o fântână, dar pun frână exact schimbărilor de care depinde supraviețuirea noastră, cu satisfacția solemnă a omului care găurește barca și cere dovezi că intră apă. Nu vor salva lumea. Vor consuma și vor excreta ultimele resurse ale Pământului ca și cum ar fi infinite. Un nihilism cățărat pe un capitalism à la Adam Smith. Gaițele climatice sunt prea fudule să schimbe ceva. Dacă vor neapărat să rămână și ei în viață, eu zic că cel mai bun lucru pe care îl mai pot face este să stea la Soare și să țină umbră Pământului. Măcar acolo, pe peticul acoperit de propria umbră, vor reduce puțin evapotranspirația din plante și sol.

Scepticul climatic își imaginează că găsește argumentul suprem atunci când descoperă o secetă veche. Dacă a fost secetă în 1946, spune el, înseamnă că seceta de astăzi este „naturală”, deci schimbările climatice nu există. E ca și cum ai spune că, deoarece oamenii făceau cancer și înainte de inventarea țigărilor, fumatul nu poate crește riscul de cancer. Confuzia este între existența unui fenomen și modificarea probabilității, intensității și duratei lui.

În mai 2026, concentrația medie lunară de CO₂ măsurată la Mauna Loa a atins vârful sezonier de 432,34 părți pe milion[3]. La începutul industrializării aveam circa 280 ppm, iar în cele opt cicluri glaciare din ultimii 800.000 de ani, atmosfera oscilase, cu o cumințenie pe care noi am considerat‑o evident prea plictisitoare, între aproximativ 180 ppm în maximele glaciare și 280 ppm în interglaciare[4]. Analogul corect nu este Holocenul, ci Pliocenul, înaintea apariției genului nostru, Homo: o lume cu CO₂ de ordinul a 400 ppm și temperaturi globale cu până la circa 3°C peste cele de astăzi, după ce oceanele și calotele avuseseră mii de ani să răspundă, să absoarbă căldura ținută captivă pe Pământ de CO2[5]. Noi am avut deja un an peste pragul de 1,5°C și o încălzire de fond de aproximativ 1,4°C[6], dar sistemul climatic încă nu a încasat întreaga factură a gazelor deja acumulate. În peșterile carstice de la Odesa, datate la 3,7 milioane de ani, paleontologii conduși de bunul meu prieten Bogdan Ridush de la Universitatea din Cernăuți au găsit, printre mastodonți, rinoceri etrusci și feline cu colți‑sabie, inclusiv oasele unei cămile cu o singură cocoașă  din Pliocen[7]. Mi le‑a arătat pe toate ca să îl cred și mi‑a spus toate poveștile și știința din spatele lor.

Cămila nu este termometru, iar Europa pliocenă nu era Sahara, însă fauna ne spune cât de stranie devine lumea când nu schimbăm doar temperatura, ci întregul sistem al planetei. Mitul că, înaintea coșurilor fabricilor, eram în pragul unei ere glaciare de care ne‑au salvat providențial cărbunele, petrolul și gazele este o altă poveste de adormit vigilența: fără intervenția noastră, actualul interglaciar ar fi durat probabil încă aproximativ 50.000 de ani[8]. Noi nu am oprit gerul de poimâine, ci am smuls clima din coridorul în care s‑a construit civilizația și am ridicat nivelul de CO₂ de circa 250 de ori mai repede decât o făceau procesele naturale după ultima glaciațiune. O mică neînțelegere cu Planeta, desigur: ea lucra în zeci de milenii, noi am venit cu excavatorul și termen de predare.

Seceta face parte din variabilitatea naturală a climei și poate apărea oriunde. Organizația Meteorologică Mondială (OMM) o definește drept un fenomen cu instalare lentă, rezultat dintr‑o perioadă prelungită de uscăciune, agravat de factori precum sărăcia și proasta utilizare a terenurilor. Tot OMM ne avertizează că schimbările climatice cresc frecvența, intensitatea și durata secetelor în mai multe regiuni ale lumii[9]. Cu alte cuvinte, încălzirea globală nu a inventat seceta ci a întețit‑o, a îndesit‑o și a extins‑o acolo unde nu a fost niciodată o problemă. În cazul lui 2026, din UK până în România.

Știința atribuirii climatice nu întreabă infantil dacă o anumită zi de secetă „a fost cauzată” 100% de schimbările climatice. Dar deschide conversația despre cât de probabil și cât de sever ar fi fost evenimentul într‑o lume fără surplusul de gaze cu efect de seră adăugat de noi. Răspunsul diferă abrupt de la regiune la regiune și de la un tip de secetă la altul, dar mecanismul fizic de bază este elementar: cu cât aerul, solul și vegetația sunt mai calde, cu atât apa se întoarce mai repede în atmosferă.

Am căutat pentru acest articol cele mai noi cercetări științifice relevante, pentru că situația globală evoluează pe steroizi. Un studiu publicat anul acesta de cercetători români a analizat date omogenizate de la 156 de stații meteorologice, întinse pe 123 de ani, între 1901 și 2023. Concluzia merită repetată până intră în fiecare minister: cantitatea anuală de precipitații nu arată o schimbare majoră, dar evapotranspirația a crescut clar odată cu încălzirea. Bilanțul apei s‑a degradat în iulie la 40% dintre stații și în august la 85%, iar seceta din sezonul de vegetație s‑a intensificat în ultimele cinci, șase și șapte decenii[10]. Asta‑i explicația științifică, în limbaj omenesc, pentru o țară în care poate să plouă aproape „normal”, și totuși să rămână fără apă.

Seceta nu este doar absența ploii. Avem secetă meteorologică, atunci când precipitațiile sunt deficitare. Avem secetă pedologică sau agricolă, atunci când plantele nu mai găsesc apă în sol. Avem secetă hidrologică, atunci când scad râurile, lacurile și pânza freatică și avem, la capătul lanțului, o secetă socio‑economică, atunci când cererea de apă depășește ceea ce sistemul mai poate livra. Prima poate trece. Ultima închide robinete, compromite recolte, oprește producția de energie, trimite cisternele pe uliță și face oamenii să se mute.

Această succesiune explică și întârzierea care ne dă țeapă. Poate ploua azi, dar o pânză freatică epuizată nu se reface după o noapte de ploaie. Poate fi verde pe marginea drumului, dar rezerva de apă din adâncime să continue să scadă. Poate veni o furtună și un râu să crească brusc, în timp ce seceta hidrologică regională rămâne. Apa are memorie, dar instituțiile românești, nu prea.

„Vestul ne controlează clima”

În vara aceasta am auzit o nouă versiune a vechii negări: după seceta și incendiile din vestul și centrul Europei, acum plouă mocănește dar, în România, vin în ciudă doar furtuni și apa nu apucă să intre în sol. Deci nu există schimbări climatice, ci niște zei care controlează clima cu tehnologie. Argumentul gaițelor climatice amestecă o observație uneori corectă cu o concluzie falsă.

Da, o ploaie torențială poate curge la suprafață mai repede decât se infiltrează, mai ales pe un sol uscat, tasat, descoperit de vegetație sau betonat. Da, o ploaie lentă și îndelungată poate fi mai utilă reîncărcării solului decât aceeași cantitate căzută într‑o oră. Da, agricultura care lasă solul gol, urbanizarea care îl sigilează, îndreptarea cursurilor râurilor și dispariția luncilor ne fac să evacuăm apa tocmai când ar trebui să o păstrăm. Dar niciuna dintre aceste realități nu infirmă schimbările climatice. Dimpotrivă, descrie felul în care ele se combină cu proasta administrare a teritoriului.

O atmosferă mai caldă poate reține aproximativ 7% mai mulți vapori de apă pentru fiecare grad Celsius de încălzire. De aici apare paradoxul doar aparent al noii clime: intervale uscate mai dure și precipitații mai intense. Raportul IPCC despre ciclul apei arată că încălzirea intensifică atât cererea evaporativă, cât și extremele de precipitații.[11] Furtuna și seceta nu se anulează. Pot fi două acte ale aceleiași piese.

Mai mult, nici premisa că „în restul Europei plouă liniștit” nu rezistă în fața datelor din această vară. Observatorul European al Secetei arăta la începutul lui august 2026 condiții critice în cea mai mare parte a Europei, cu zone de alertă în Franța, Germania, Italia și de‑a lungul bazinului Dunării, inclusiv în România. În același timp, o undă de căldură afecta Mediterana, Balcanii și centrul‑estul Europei.[12] O săptămână ploioasă văzută la televizor într‑un oraș german nu este climatologie. Este vreme trecătoare.

Schimbările climatice nu înseamnă că nu va mai ploua. Nu înseamnă că fiecare loc va fi uscat în același timp. Nu înseamnă că iernile dispar sau că orice furtună poartă o etichetă cu CO₂. Înseamnă că distribuția energiei și a apei din sistemul climatic se schimbă, că extremele devin mai probabile în multe regiuni și că mediile vechi devin tot mai puțin utile pentru proiectarea agriculturii, orașelor și infrastructurii.

Gaița climatică trăiește din fotografia unei zile, dar clima se vede în serialul pe sezoane, întins pe decenii.

Analiza OECD pentru România publicată în 2026 arată că, în perioada 2020–2024, țara a avut în medie cu peste 18 zile suplimentare de stres termic puternic pe an față de intervalul 1981–2010, ajungând la aproximativ 48 de zile anual. Numărul mediu al nopților tropicale, în care temperatura nu coboară sub 20°C, aproape s‑a dublat și a ajuns la 13 pe an. În același interval, umiditatea solului agricol a scăzut în medie cu 7% față de reperul istoric, cea mai severă deteriorare din comparația OECD.[15]

Noaptea tropicală nu este doar disconfort. Ci momentul acela neplăcut când organismul uman nu se mai poate reface după căldura zilei. Deci devine o legumă pe modul supraviețuire care nu mai poate presta și abia își mai târăște bășinile. În același timp, culturile de câmp continuă să respire și să consume apă, orașele nu se mai răcesc, iar cererea de electricitate pentru climatizare rămâne ridicată. Când nopțile tropicale se înmulțesc, nu doar crește temperatura minimă, ci scade marja de siguranță a întregului sistem.

O parte din încălzirea pe care o vom trăi în deceniile următoare este deja încorporată în inerția oceanelor și în lunga viață atmosferică a dioxidului de carbon. Clima din tinerețea noastră nu va reveni în timpul vieții noastre printr‑un ordin sau prin plantarea festivă de copaci. Dar de aici nu rezultă implicit că totu‑i pierdut și că toate verile viitoare sunt deja scrise. Fiecare fracțiune de grad evitată reduce pierderi, suferință și risc. Ireversibilitatea pe scara unei vieți nu este o scuză pentru capitulare, ci motivul pentru care trebuie să reducem emisiile și, simultan, să ne adaptăm cu o viteză pe care politica românească încă nu o înțelege. Politica românească nu ascultă, nu înțelege, nu validează problema și, în consecință, nu acționează.

Țara cu munți, râuri și Dunăre care rămâne fără apă

Una dintre cele mai confortabile povești istorice naționale de adormit & prostit copii spune că România are aproximativ o treime munți, o treime dealuri și podișuri și o treime câmpii, deci ar trebui să aibă apă din belșug. Geografia este aproximativ corectă. Concluzia hidrologică este fatal de greșită.

Munții nu sunt un rezervor cu robinet montat deasupra Bărăganului. Ei pot funcționa ca turnuri de apă numai dacă precipitația cade la momentul potrivit, dacă zăpada se acumulează și se topește treptat, dacă pădurile și solurile încetinesc scurgerea și dacă infrastructura transportă apa acolo unde este nevoie fără să o piardă. O ploaie abundentă pe un versant poate ajunge în Dunăre și apoi în Marea Neagră înainte ca un puț dintr‑un sat de câmpie să câștige un centimetru. Colac peste pupăză, din 2001 încoace pădurea a fost destructurată și a devenit în prea multe locuri o boschetărie care nu mai are aceeași putere de retenție a apei. Arborii seculari sunt esențiali, dar nu sunt singurii care contează: pădurile native, mature și mixte, cu arbori de vârste diferite, lemn mort și sol forestier viu, încetinesc scurgerea, favorizează infiltrația și păstrează apa în peisaj.

Apa României este distribuită inegal în spațiu și timp. Cererea mare pentru irigații se află tocmai în sudul și estul mai cald și mai uscat și despădurit. Populația, industria, agricultura, energia și ecosistemele cer aceeași apă în aceleași luni. Dunărea aduce un volum uriaș, dar debitul ei depinde de precipitații și consumuri dintr‑un bazin care traversează aproape jumătate de continent și se alimentează din 19 țări. Nu „deținem” apa care trece pe la noi, iar o mare parte nu poate fi mutată simplu, ieftin și fără consecințe ecologice ori energetice acolo unde lipsește.

Indicele european WEI+ măsoară consumul de apă ca procent din resursele regenerabile disponibile. Peste 20% înseamnă deficit, iar de la 40% în sus vorbim despre deficit sever și o utilizare clar nesustenabilă. Pentru 2023, datele Agenției Europene de Mediu indică 47,4% pentru România. Doar Cipru și Malta au valori mai mari ca noi, dar sunt insule mediteraneene; România este statul continental al Uniunii Europene cel mai grav afectat și singurul stat continental trecut de pragul sever în acel set de date.[16] OECD confirmă că media anuală a României a urcat peste 45% și avertizează că o medie națională ascunde vârfurile sezoniere și diferențele regionale.

Harta aceasta demolează simultan două mituri. Primul: că România nu are o problemă de disponibilitate a apei. Al doilea: că problema ar fi exclusiv climatică. Indicele se numește de „exploatare” tocmai pentru că măsoară presiunea consumului asupra resursei. Căldura și seceta micșorează ceea ce avem, iar infrastructura, agricultura, industria și deciziile proaste măresc sau risipesc ceea ce cerem. Criza se naște fix între astea două.

La robinet ajunge ce nu pierde sistemul

România intră în anii secetoși cu o vulnerabilitate socială pe care orașele mari o văd rar. În 2024, numai 77,6% din populația rezidentă era conectată la sistemul public de alimentare cu apă. Aproape 4,3 milioane de oameni trăiau în afara acestei plase de siguranță; în regiunea Nord‑Est, gradul de conectare era de doar 53,6%.[17] Pentru milioane de români, fântâna nu este folclor și nici decor rustic. Este infrastructura de apă.

Când pânza freatică scade, pompa începe să tragă aer. Atunci apa îmbuteliată nu mai este o preferință de consum, ci devine alimentare de urgență, plătită din venitul unei familii care poate abia își permite. Cisternele apar târziu, calitatea apei din sursele alternative trebuie verificată, iar oamenii în vârstă și gospodăriile izolate sunt primii care descoperă distanța dintre o strategie națională și o găleată goală. Trist, foarte trist.

Nici rețeaua publică nu este o garanție dacă funcționează ca o sită. Comisia Europeană estimează că 23% din apa tratată se pierde în România înainte să ajungă la robinete și că peste 60% din apele uzate nu sunt epurate adecvat.[18] OECD constată că reutilizarea apei uzate tratate este practic absentă. Noi captăm, tratăm și pompăm apă cu energie și bani, pierdem o parte pe drum, murdărim alta și apoi căutăm o sursă nouă. Asta nu mai e lipsă de apă. E lipsă de administrație cu capacitate cognitivă.

Prima apă pe care România trebuie să înceteze s‑o risipească este apa pierdută de sistem. Abia după ce operatorii își publică pierderile, repară conductele, contorizează corect și își asumă obiective obligatorii de reducere poate statul să arate moralizator spre dușul cetățeanului.

Nu spun că gesturile individuale sunt inutile. Un robinet reparat contează. Un duș mai scurt în plină criză contează. Dar o politică națională care începe și se termină cu vina individului este comodă pentru toate instituțiile care nu și‑au făcut treaba. Eu nu zic oamenilor să nu economisească, dar cer țării să nu mai risipească.

Vara în care seceta a oprit ambele reactoare de la Cernavodă

Seceta nu se oprește în buza lanului și în fostul mal al fluviului. Apa este infrastructură critică pentru energie, industrie, transport, sănătate și natură. România produce o parte importantă din electricitate din hidrocentrale, iar reactoarele nucleare au nevoie de apă pentru răcire. Când debitele scad, criza hidrologică intră direct în securitatea energetică.

La 28 iulie 2026, Unitatea 1 a Centralei Nucleare de la Cernavodă a fost oprită controlat după ce seceta hidrologică severă din bazinul Dunării a coborât debitul și nivelul fluviului sub valorile necesare asigurării apei tehnologice și de răcire.[19] La 13 august, Nuclearelectrica anunța că s‑a oprit și Unitatea 2.[20]

Soluții avem, dar România se încăpățânează să rămână loială tehnologiei din secolul trecut. În multe zile însorite și cu vânt, România produce deja mai multă energie regenerabilă decât poate consuma în anumite intervale orare. O parte din această energie este limitată sau valorificată sub potențial deoarece nu există suficientă capacitate de stocare. După apusul soarelui, sistemul energetic continuă însă să depindă de producția nucleară și de centralele pe gaze sau alte surse flexibile pentru a acoperi consumul.

Problema României nu mai este doar cum produce energie. Problema este cum mută energia din momentul în care o produce în momentul în care are nevoie de ea. Astăzi, energia regenerabilă nu mai este limitată de câtă poate fi produsă. Este limitată de câtă poate fi stocată. Continuăm să luptăm în instanțe și în spațiul public împotriva betonării ultimelor râuri sălbatice, în timp ce Europa investește în tehnologia care va face posibilă tranziția energetică. Nu mai suntem în secolul trecut. Astăzi nu mai este suficient să produci energie. Trebuie să știi să o stochezi. Nu e mare filozofie. Plimbi apa dintr‑un lac în altul și faci energie. La nivel mondial, hidrocentralele cu acumulare prin pompare asigură peste 94% din capacitatea de stocare a energiei electrice de lungă durată. Aceste instalații folosesc surplusul de energie produs în timpul zilei de centralele solare și eoliene pentru a pompa apa într‑un rezervor aflat la altitudine. Când consumul crește sau producția regenerabilă scade, apa este eliberată și produce din nou electricitate. Practic, Europa nu stochează curentul. Stochează întâi apa.

România nu are așa ceva și de aceea seceta tradusă din climatologie în economie reală ne lovește și mai brutal. Nu mai vorbim de poza făcută de Agent Green cu o barcă pe fundul crăpat de secetă al lacului Amara de Buzău, care a uluit netu acum câteva veri. Vorbim despre energie care nu mai intră în sistem, contracte care nu mai pot fi îndeplinite, despre prețuri mărite, industrie și siguranță națională. În aceeași secetă, agricultura cere mai multă apă fix când râurile și lacurile oferă mai puțină, când hidroenergia scade, ecosistemele au nevoie de debite minime, iar orașele consumă mai mult pentru răcire.

Un sistem fragil rezolvă fiecare conflict separat și târziu. Agricultura contra energiei. Orașul contra satului. Industria contra naturii. Un sistem robust stabilește dinainte pragurile, prioritățile și sacrificiile temporare, astfel încât apa pentru băut, sănătate, igienă, incendii și funcțiile vitale să nu intre niciodată în negociere.

2027: avertismentul meu, nu o profeție

Peste seceta acumulată în România vine un semnal planetar foarte alarmant care nu poate fi ignorat. El Niño este confirmat și se întărește. NOAA a estimat la 13 august 2026 o probabilitate de peste 90% ca evenimentul să devină foarte puternic în toamna și iarna 2026–2027 și o probabilitate de 69% ca indicele relativ pentru octombrie‑decembrie să atingă sau să depășească o creștere cu 2,5°C, deci peste evenimentele observate după 1950.[21] OMM vedea o anomalie medie de aproximativ 2,9°C pentru august‑octombrie și un vârf în noiembrie.[22] ECMWF îl descrie drept un eveniment potențial printre cele mai puternice ale ultimilor 50 de ani, inclusiv după corectarea parțială a influenței încălzirii de fond.[23]

Analiza preventivă a Centrului Comun de Cercetare al Comisiei Europene arată că un eveniment fără precedent poate aduce condiții mai calde în Europa în toamna lui 2026 și un semnal mai puternic în primăvara lui 2027, dar pentru precipitații semnalul european rămâne regional și incert.[24]

Această incertitudine realtivă nu este un motiv să stăm liniștiți, ci exact motivul pentru care trebuie să ne pregătim. Ce s‑a întâmplat în 2026 nu a previzionat nimeni care contează, deși am tot avertizat public de anul trecut ce va veni. Nu pot să zic azi dacă pe 13 iulie 2027 va ploua la Slobozia. Dar pot să afirm că intrăm într‑o perioadă cu un multiplicator climatic excepțional peste un sol și un sistem de apă deja slăbite.

Personal, mă aștept ca vara 2027 să atace recordurile României: numărul nopților tropicale, numărul zilelor de peste 30°C, 35°C și 40°C și, posibil, recordul absolut de 44,5°C măsurat la Ion Sion, în 10 august 1951. Aceasta este așteptarea mea, nu o certitudine emisă de un serviciu meteorologic. Ar fi necinstit să prezint ca prognoză locală ceea ce știința poate formula astăzi numai ca risc. Dar ar fi la fel de iresponsabil să ignorăm riscul doar pentru că nu îi cunoaștem încă data și coordonatele. Avem toate premisele ca avertismentul meu să devină realitate.

Punctul decisiv este altul: chiar dacă precipitațiile verii viitoare ar fi apropiate de media veche, apa poate fi insuficientă. Într‑o vară mult mai fierbinte, evaporarea de la suprafața solului, a lacurilor și a râurilor crește exponențial, iar evapotranspirația vegetației se accelerează. Aceeași ploaie oferă mai puține zile cu apă. Studiul celor 156 de stații românești demonstrează deja această ruptură dintre precipitație și bilanțul hidric.

Așa că trebuie să ne agățăm de fiecare precipitație utilă din toamna și iarna 2026‑2027. Nu pentru că El Niño ne garantează o iarnă umedă în România (nu ne‑o garantează), ci pentru că orice fereastră de reîncărcare trebuie folosită. Lacurile trebuie administrate cu scenarii de vară severă, pânza freatică monitorizată, zonele umede și luncile lăsate să rețină apă, solurile ținute acoperite, iar apa pluvială captată în orașe, ferme și clădiri publice. Nu putem comanda ploaia. Putem decide dacă o evacuăm sau o păstrăm.

Avem însă și o mană cerească legislativă: Regulamentul european privind restaurarea naturii, pentru care noi, ONG‑urile, alături de oamenii de știință, ne‑am luptat decenii întregi, a fost propus de Comisia Europeană, a supraviețuit unei bătălii politice feroce și a fost adoptat de Parlamentul European și de Consiliu. Nicu Ștefănuță și echipa lui de profesioniști ne‑au fost alături în demersul ăsta, împreună cu încă șase dintre cei 33 de europarlamentari români. Restul europarlamentarilor: niște gaițe climatice diletante. Regulamentul ăsta nu pune frână dezvoltării României, ci o păstrează cât de cât locuibilă pe termen mediu, dacă îl vom aplica. El obligă statele ca până în 2030 să pună în aplicare măsuri de restaurare pe cel puțin 30% din suprafața habitatelor degradate enumerate, să contribuie la refacerea a minimum 25.000 de kilometri de râuri cu curgere liberă în Uniune și, esențial pentru România, să restabilească funcțiile naturale ale luncilor inundabile.[25] Regulamentul nu ne alocă de la Bruxelles un număr fix de hectare de luncă – cifra trebuie stabilită prin Planul Național de Restaurare –, dar ordinul de mărime nu mai poate fi ascuns: din cele aproximativ 513.000 de hectare ale luncii românești a Dunării, circa 430.000, adică 83–84%, au fost îndiguite. Ca reper național minim, nu ca obligație juridică deja calculată, 30% din această suprafață înseamnă aproximativ 129.000 de hectare de reconectat ecologic.[26] Nu înseamnă să înecăm 129.000 de hectare de culturi, ci să alegem terenurile joase, slab productive sau strategic situate, să retragem ori să deschidem diguri, să refacem brațe, bălți și păduri de luncă și să permitem inundarea controlată, astfel încât apa să intre în sol, să realimenteze acviferele și să fie eliberată lent. Un strat mediu temporar de numai zece centimetri reținut pe această suprafață ar însemna, geometric, 129 de milioane de metri cubi de apă pentru agricultură, pentru ecosisteme și pentru un sistem energetic dependent de debitele râurilor și de apa pentru răcire. Și asta e ceva. Fermierii care s‑au plâns de regulament vor fi printre primii loviți dacă nu‑l aplicăm; iar dacă Bruxelles‑ul l‑ar abroga mâine, România ar trebui să facă oricum exact același lucru, nu pentru a mulțumi Comisia, ci pentru a nu rămâne fără apă. Singurul inconvenient va fi pentru primarii care au dat autorizații ilegale de construcții fix în lunca inundabilă, ceea ce face repetabile dezastre ca la Broșteni în 2025, pentru că oamenii și‑au refăcut casele pe aceeași amprentă a prostiei.

Agricultura este primul sector care simte seceta și ultimul pe care ne putem permite să‑l abandonăm, că de acolo mâncăm. Cifrele trebuie spuse corect, fiindcă un adevăr atât de grav nu are nevoie de vrăjeală. România anului 2024 a înregistrat o abatere a temperaturii medii de 2,71°C față de media deja încălzită a perioadei 1991–2020. În același an, vara a avut o abatere de 3,50°C față de aceeași perioadă de referință, iar anul agricol 2023–2024 a fost al cincilea cel mai secetos din istoria măsurătorilor, cu secetă pedologică puternică și extremă în aproape toată țara. Nici 2025 nu a însemnat o revenire la vechea climă: a fost al patrulea cel mai cald an măsurat în România, cu precipitații medii cu 13,4% sub nivelul perioadei 1991–2020 și cu o maximă de 43,4°C la Calafat. Adaptarea nu mai este, așadar, o conversație despre viitor, ci restanța prezentului. Asta ne‑a adus la corigența din 2026, iar 2027 o să‑l trecem doar dacă facem meditații științifice, nu pentru relaxare.

Scenariul unei încălziri globale de 2°C folosit în modelările europene nu trebuie confundat cu abaterea anuală măsurată în România. Este un prag planetar la care producțiile românești de porumb boabe și grâu pot scădea cu peste 10% chiar și cu irigații, pierderile fiind mult mai mari pe terenurile dependente exclusiv de ploaie. România are aproximativ 8,6 milioane de hectare de teren arabil, dar numai în jur de 15% pot beneficia în prezent de irigații. Peste 11 milioane de hectare sunt expuse riscului de aridizare, dintre care aproximativ 7,5 milioane sunt amenințate în prezent de aridizare, în special în Dobrogea, sudul Câmpiei Române și Moldova.[27] Numai în 2024, circa două milioane de hectare cultivate cu porumb și floarea‑soarelui au fost compromise[28], iar modelările indică pentru porumb o scădere medie de 10‑13% până în 2050 și de peste 15% în sudul țării în scenariile climatice severe[29]. În anii secetoși, pierderile pot fi cu mult mai mari.

Adaptarea agriculturii înseamnă, înainte de toate, să schimbăm harta culturilor. Nu putem pompa la nesfârșit apă tot mai puțină pentru a păstra cu orice preț agricultura unei clime care nu mai există. Prima cultură care trebuie să‑și restrângă gradual suprafața este porumbul neirigat din zonele cele mai aride ale Dobrogei, Bărăganului și Olteniei, urmat de soia neirigată, de cartoful cultivat în câmpiile supraîncălzite, de legumele extensive fără o sursă sigură de apă și de rapița semănată în regiuni în care seceta de toamnă transformă răsărirea într‑o loterie. Nu vorbim despre interzicerea acestor culturi în România, ci despre încetarea minciunii că ele mai pot fi cultivate pretutindeni, în fiecare an, numai pentru că așa am procedat în secolul trecut. Retragerea trebuie să înceapă din sud și sud‑est, să continue în estul țării și în sudul Moldovei, iar culturile sensibile să urce treptat spre nord, vest și altitudini mai mari. Nici acele regiuni nu vor rămâne însă refugii climatice la nesfârșit.

Grâul de toamnă, care poate valorifica apa acumulată iarna și primăvara, va rămâne esențial, dar va avea nevoie de soiuri cu ciclu mai scurt, tolerante la arșiță, de date de semănare recalibrate și de o genetică mult mai diversă. Floarea‑soarelui rezistă mai bine decât porumbul la deficitul de apă, dar nu poate deveni cultura unică a sudului fără să plătim prin degradarea solului, boli și recolte tot mai instabile. Pe o parte dintre terenurile eliberate trebuie să intre sorgul pentru boabe și furaj, meiul, orzul de toamnă, triticalele și grâul dur, alături de năut, linte și fasoliță (Vigna unguiculata), iar dintre plantele oleaginoase și industriale trebuie testate mult mai serios șofrănelul, camelina și susanul. Sorgul nu este o plantă care trăiește fără apă, însă cercetările din Europa Centrală arată că poate avea o eficiență a utilizării apei similară sau mai bună decât porumbul în perioadele critice și poate deveni o alternativă în regiunile cu precipitații insuficiente.[30] FAO a identificat tocmai meiurile, sorgul și speciile de Vigna printre culturile care merită dezvoltate pentru agricultura expusă deficitului hidric.[31]

Și îndrăznesc să vorbesc și despre bumbac. Nu ca despre o fantezie tropicală din India, Bangladesh sau Myanmar, nici ca despre noul porumb al României, ci ca despre o cultură industrială care merită loturi‑pilot serioase în Banat, Oltenia, Dobrogea și sudul Câmpiei Române. Bumbacul este cunoscut drept plantă de cultură pe teritoriul României de peste 120 de ani, are nevoie de un sezon lung fără îngheț și de o sumă termică de peste 3.000°C, condiții pe care încălzirea le face tot mai accesibile. Într‑un experiment desfășurat la Timișoara, trei genotipuri au produs între 1.833 și 1.992 de kilograme de bumbac brut la hectar, iar varianta cea mai performantă a ajuns la 2.147 de kilograme.[32] Experimentul s‑a desfășurat însă într‑un an relativ ploios, deci demonstrează posibilitatea biologică a culturii, nu imunitatea ei la secetă. Clima poate face bumbacul cultivabil; nu îi construiește singură filatura, piața și rentabilitatea.

Schimbarea trebuie să ajungă și în livezi. Smochinul, kaki și jujube nu mai sunt simple decorațiuni exotice într‑o curte ferită. O modelare realizată de Institutul de Cercetare‑Dezvoltare pentru Pomicultură Pitești, împreună cu Administrația Națională de Meteorologie, arată că cea mai mare parte a teritoriului României este deja favorabilă culturii de jujube, cu excepția zonelor montane și a unor regiuni expuse gerurilor severe. Eu stau la munte și am riscat să le testez: performează cu succes, dar e riscul meu. Pentru smochin și kaki, limita principală rămâne gerul care poate apărea o dată la câțiva ani, dovadă că o medie mai caldă nu desființează extremele reci.[33] Rodia a fost deja introdusă experimental în România și are perspective mai ales în Dobrogea și Banat, fiind o specie capabilă să‑și controleze transpirația și să suporte climate aride și semiaride.[34] Migdalele pot câștiga teren în zonele sudice și vestice adăpostite, iar fisticul și măslinul merită experimente controlate în microclimatele cele mai favorabile. Experimente, nu conferințe de presă cu măslini plantați festiv și morți la primul ger serios. Citricele și avocado ar fi, în schimb, o confuzie între adaptarea agricolă și ilustrata mediteraneeană: au probleme cu înghețul, iar unele au exact cererea de apă pe care încercăm să o reducem.

Până în 2050, ferestrele agroclimatice pentru aceste specii se vor lărgi probabil spre nord și spre altitudini mai mari. Livezile de măr, păr și cireș, soiurile care au nevoie de multe ore de frig și o parte dintre podgorii vor trebui împinse treptat către regiuni mai răcoroase, versanți cu expunere potrivită și altitudini mai mari. Dar niciun om de știință serios nu poate garanta că o anumită plantă „va performa cu siguranță” în 2050. Temperatura medie va crește, însă odată cu ea vor crește arșița, evapotranspirația, nopțile tropicale, grindina, ploile torențiale, dăunătorii și riscul ca vegetația pornită prea devreme să fie lovită de un îngheț târziu. Putem vorbi despre probabilități mai mari și despre extinderea unor nișe climatice, nu despre recolte garantate. Exotismul nu este o strategie agricolă. Ecologia plantei, apa disponibilă, solul, piața și riscul sunt strategia.

România are nevoie urgent de o nouă zonare agroclimatică națională, actualizată periodic, nu de hărți agricole alb‑negru moștenite din comunism și colorate azi cu IA sau PowerPoint. Avem nevoie de ferme experimentale regionale care să compare soiuri și culturi în condiții reale de secetă, de programe de ameliorare genetică, de semințe accesibile, de procesatori și contracte pentru noile culturi și de consiliere agricolă care ajunge efectiv la fermier. Subvențiile, despăgubirile și asigurările trebuie legate gradual de potrivirea culturii cu resursa de apă a regiunii. Nu putem continua să plătim din bani publici, an după an, aceeași cultură pusă în același loc nepotrivit, apoi să numim „calamitate” rezultatul pe care modelele climatice îl anticipau deja.

Irigația eficientă rămâne necesară, dar irigația nu creează apă. Soluția nu este să pompăm orbește cantități tot mai mari printr‑un sistem energofag, cu pierderi uriașe, pentru a păstra neschimbată aceeași structură de culturi. Apa trebuie dusă la rădăcină, la momentul potrivit și în cantitatea măsurată prin senzori de umiditate, nu aruncată la amiază peste câmp pentru a uda mai întâi atmosfera. Irigarea prin picurare, deficitul controlat acolo unde planta îl tolerează, reutilizarea sigură a apei epurate, colectarea precipitațiilor, soiurile timpurii și prognoza agroclimatică trebuie să devină regulă. Mesajul nu este să nu folosim apă pentru hrană. Mesajul este să nu risipim apă ca să finanțăm inerția.

Solul sănătos este rezervorul care nu apare în bilanțul niciunui baraj. Materia organică, rădăcinile, porozitatea și viața din sol îi măresc capacitatea de a infiltra și păstra apa. Culturile de acoperire, rotațiile, lucrările minime ale solului, resturile vegetale păstrate la suprafață, perdelele forestiere și sistemele agroforestiere reduc temperatura solului, viteza vântului și pierderile prin evaporare. Solul tasat, ars și lăsat gol transformă ploaia torențială în scurgere, eroziune și noroi la vale. Nici pădurea nu este un burete magic care produce apă din nimic: consumă apă prin evapotranspirație, iar efectul ei depinde de specie, vârstă, sol și relief. Dar pădurile naturale bine structurate, luncile funcționale și zonele umede încetinesc scurgerea, protejează solul și răcoresc microclimatul. Avem nevoie de inginerie bună și ecologie bună, în aceeași propoziție.[35]

Adaptarea agricolă nu înseamnă să salvăm fiecare cultură în fiecare loc. După mine, înseamnă să salvăm capacitatea țării de a produce hrană atunci când clima mută hotarele invizibile dintre ceea ce mai poate crește și ceea ce nu. O țară care continuă să însămânțeze harta agricolă a secolului XX în clima secolului XXI nu își apără tradiția. Își irigă nostalgia și își subvenționează următorul eșec.

Un miliard verde poate genera și o secetă

În februarie 2021, pe când îmi serveam țara în calitate de consilier onorific al prim‑ministrului (adică neplătit și apolitic), am depus la Guvern o propunere pentru ca România să folosească Planul Național de Redresare și Reziliență într‑un program național de împădurire fără precedent: 1,6 miliarde de euro, 40 de linii automatizate capabile să producă 800 de milioane de puieți anual și 480.000 de hectare de păduri noi până în 2026. Documentul propunea terenuri degradate și abandonate, perdele forestiere, arbori în terenurile agricole și pe pajiști, păduri urbane și periurbane, folosirea speciilor autohtone în amestecuri apropiate de pădurile naturale și monitorizarea calității lucrărilor. Nu trebuie să‑mi cosmetizez retrospectiv propria propunere: și eu am indicat Oltenia, Bărăganul, Dobrogea și Moldova între zonele prioritare și am acceptat salcâmul, dar numai în amestec cu alte specii, nu ca înlocuitor universal al ecosistemelor locale.[36] După ce am împins insistent această investiție, Componenta „Păduri și protecția biodiversității” din PNRR a primit 1,173 miliarde de euro, din care Guvernul anunța inițial 730 de milioane pentru 56.000 de hectare de păduri noi, reîmpăduriri, perdele și păduri urbane.[37] După succesivele renegocieri și reduceri, Ministerul Mediului raporta în august 2026 o alocare de aproximativ 307 milioane de euro pentru campania de împădurire și reîmpădurire și o țintă de numai 18.000 de hectare, depășită prin realizarea a 20.716 hectare.[38] De la 480.000 de hectare propuse la 18.000 asumate nu mai este o ajustare. Este o idee națională trecută prin mașina de tocat a administrației.

Județul Dolj a ajuns pe primul loc, cu 3.116,7 hectare, adică aproximativ 15% din întreaga suprafață raportată la nivel național. La Celaru, proiectul‑fanion al Ministerului cuprinde aproape 308 hectare și peste 1,5 milioane de puieți de salcâm, ulm de Turkestan și dud, ministrul mediului declarând că împădurirea ar fi singura modalitate de a opri aridizarea.[39] Nu este. „Sahara Olteniei” e o metaforă jurnalistică, nu o unitate ecologică omogenă și nici un teren gol care așteaptă să fie umplut cu orice copac prinde rădăcini. Sudul Olteniei cuprinde soluri nisipoase și dune provenite în principal din sedimentele luncilor Dunării și Jiului, remodelate de vânt, dar și foste bălți și zone umede desecate, terenuri agricole, vii, pajiști și fragmente de silvostepă. Un studiu asupra celor aproximativ 116.300 de hectare de soluri nisipoase din regiune arată atât nevoia reală de a stabiliza dunele, cât și rolul pe care îl pot avea perdelele forestiere, viile și alte forme de vegetație permanentă.[40] Unele locuri au nevoie de perdele forestiere și pâlcuri de pădure autohtonă, altele de refacerea viilor și pajiștilor, iar în lunca îndiguită soluția fundamentală este reconectarea apei și renaturarea zonelor umede. Să prescrii aceeași plantație întregului teritoriu fiindcă la televizor i se spune „deșert” înseamnă să faci ecologie după porecla regiunii.

Salcâmul (Robinia pseudoacacia) nu este doar arborele providențial care crește repede pe nisip. Este o specie nord‑americană, invazivă în multe regiuni ale Europei, dominantă și capabilă să se extindă vegetativ, să modifice azotul și chimia solului și să înlocuiască vegetația nativă; Atlasul forestier al Comisiei Europene estima deja aproximativ 250.000 de hectare de salcâm în România și avertiza că încălzirea climatică îi va favoriza invazia nedorită, deși adaptarea sa la condiții puternic aride este redusă.[41] Mai grav pentru o țară care rămâne fără apă, un studiu publicat în 2026 în revista Ecohydrology, realizat pe plantații de salcâm instalate pe dune nisipoase din Ungaria, a constatat că acestea au interceptat 35,8% din precipitații, au lăsat solul mai uscat în timpul verii și au întrerupt alimentarea laterală cu apă a zonelor umede învecinate. Nici măcar eliminarea a aproximativ 40% din arbori nu a mai putut reface regimul hidrologic.[42] Asta nu înseamnă că orice salcâm usucă automat o fântână și nici că arborii nu pot să stabilizeze nisipul, să facă umbră și să reducă eroziunea. Înseamnă că fiecare proiect trebuie precedat de un bilanț hidrologic, o analiză a ecosistemului de referință și a riscului invaziv, toate astea urmate de monitorizarea apei subterane, a biodiversității și a supraviețuirii plantației timp de decenii. Altfel, statul numără puieții la recepție, firmele numără facturile, șefii își renovează casa și își iau ultimul model de Audi, iar peste zece ani nu mai numără nimeni izvoarele, că nu mai sunt. Nu pot afirma fără audit cine a sifonat și cât, dar pot afirma că acesta este mecanismul perfect pentru sifonare: plătim hectarul și puietul, nu pădurea funcțională, apa păstrată și ecosistemul viu. Un miliard verde poate finanța refacerea naturii. Sau poate construi, din bani europeni, o uriașă pompă biologică ce trimite în atmosferă tocmai apa pe care încercăm s‑o salvăm.

Robustețe hidrică, nu eroism după dezastru

În limbajul public românesc, „reziliența” a ajuns prea des să însemne că sistemul cade, oamenii suferă, apoi îi felicităm că s‑au ridicat. Termenul științific este mai larg și include și capacitatea de rezistență, dar eu propun deliberat o țintă mai concretă: robustețe hidrică. Un sistem robust nu se laudă că și‑a revenit după ce a lăsat un spital, un sat sau un oraș fără apă. Este proiectat astfel încât serviciul vital să nu cadă.

Robustețea are redundanță: surse interconectate, rezerve strategice, alimentare de urgență și energie de rezervă. Are informație: măsurători în timp real pentru sol, râuri, lacuri și acvifere, publicate într‑o formă pe care o poate înțelege orice om. Are reguli: praguri stabilite înainte de criză, nu improvizate de fiecare primărie. Are întreținere: conducta se repară înainte să se rupă. Are memorie: după fiecare secetă, sistemul învață și schimbă procedurile.

România are nevoie de platforma publică națională Starea Apei, în care introduci localitatea și afli imediat nivelul resursei, prognoza, restricțiile și ce urmează dacă situația se agravează. Nu PDF‑uri îngropate pe zeci de site‑uri, nu comunicate post factum, nu hărți pe care numai un hidrolog le poate citi. Apa este prea importantă pentru a fi administrată prin opacitate. Totul se digitalizează. De ce nu și apa? Mai ales apa.

Robustețea începe cu o ierarhie morală. Apa pentru băut, gătit, igienă, spitale, școli, stingerea incendiilor și nevoile vitale ale animalelor vine înaintea gazonului ornamental, piscinei private, spălării trotuarului, udatului panseluțelor (altă sursă de sifonat bani) și proceselor industriale care pot recircula apa, dar aleg să nu o facă. Nu toate utilizările unui litru de apă sunt la fel de importante.

Codul secetei: patru trepte înainte de robinetul gol

Prin organizația Agent Green am propus luna aceasta Guvernului și Parlamentului un Cod al secetei inspirat din modelul francez. Franța folosește patru niveluri de gravitate – vigilență, alertă, alertă severă și criză –, care activează măsuri progresive înainte ca apa potabilă să fie pusă în pericol.[43] România are deja – în scris cel puțin – niște planuri bazinale, priorități legale și posibilitatea restricțiilor. Ceea ce îi lipsește este un mecanism național simplu, predictibil, transparent și automat.

Nivelul 1 – Atenție. Prevenim înainte să doară. Nu impunem restricții gospodăriilor, ci publicăm situația și prognoza, căutăm pierderile mari și le reparăm, verificăm rezervoarele și sursele alternative, avertizăm agricultura și industria și pregătim măsurile următoare.

Nivelul 2 – Alertă. Eliminăm risipa. Limităm udarea peluzelor și a spațiilor ornamentale, umplerea piscinelor, spălarea mașinilor acasă și folosirea apei potabile acolo unde există alternative. Agricultura trece la programe eficiente, iar industria își activează planurile de reducere și recirculare.

Nivelul 3 – Alertă severă. Apa devine resursă strategică. Utilizările ornamentale se suspendă complet, cele agricole și industriale se reduc diferențiat după bazin și resursa disponibilă, iar marii consumatori raportează public cât folosesc, cât reduc și cât recirculă.

Nivelul 4 – Criză. Apa rămâne pentru susținerea vieții. Protejăm băutul, gătitul, igiena, sănătatea, stingerea incendiilor, animalele și infrastructura esențială. Orice derogare trebuie justificată printr‑un risc mai mare pentru hrană, sănătate sau siguranță. Scopul sistemului nu este să ne acomodeze cu nivelul 4, ci să intervină suficient de devreme încât să nu ajungem acolo.[44]

Codul nu are nevoie de miliția dușului. Este un contract moral și legal de predictibilitate. Fermierul știe din timp la ce prag i se reduce alocarea. Fabrica știe ce investiții de recirculare îi evită oprirea. Primarul știe când verifică sursele de rezervă. Cetățeanul înțelege de ce o utilizare este restricționată și cât durează. Iar statul nu mai poate pretinde că seceta a apărut pe neașteptate după trei luni fără apă.

Ce trebuie făcut în această iarnă

Prima urgență este să păstrăm apa în peisaj. Asta înseamnă refacerea luncilor și zonelor umede, reconectarea atentă a râurilor cu zonele lor naturale de inundare, protejarea turbăriilor, renaturarea cursurilor acolo unde este posibil și oprirea drenării terenurilor care ne‑ar putea ține apă pentru vară. Strategia europeană pentru robustețea apei cere exact restaurarea ciclului de la izvor la mare, infrastructură verde și creșterea retenției apei pe uscat.[45]

A doua urgență este reparația. Fiecare operator trebuie să publice un bilanț standardizat al apei: cât captează, cât tratează, cât introduce în sistem, cât facturează și cât pierde fizic. Pierderile trebuie localizate digital, iar investițiile prioritizate după cantitatea de apă salvată, nu după panglica cea mai fotogenică.

A treia este reutilizarea. Apa potabilă nu trebuie folosită pentru orice. Apa uzată tratată corespunzător poate servi, cu standarde sanitare clare, în agricultură, industrie, curățenie urbană și irigarea spațiilor verzi. Apa de ploaie poate fi captată de clădiri publice, hale, hoteluri și ansambluri rezidențiale. OECD spune că reutilizarea este aproape absentă în România. Asta înseamnă că avem un rezervor întreg numit „ce aruncăm după o singură folosire”.

A patra este agricultura adaptată. Modernizarea irigațiilor trebuie legată de eficiență măsurată, de culturi potrivite și de sănătatea solului. Nu subvenționăm la nesfârșit pomparea ineficientă, pierderea și alegerea unor culturi incompatibile cu resursa locală. Hrana este esențială, dar și apa cu care o producem este finită.

A cincea este protejarea pădurilor naturale și a solurilor. Tăierile la ras, progresive și de alte tipuri cu deschideri mai mari de 0,2 ha – interzise. Drumurile prost făcute, compactarea și eroziunea accelerează scurgerea și distrug capacitatea terenului de a regla apa. Plantăm unde are sens ecologic, restaurăm unde natura poate lucra mai bine și nu confundăm numărul de puieți puși în fotografie cu un ecosistem capabil să reziste după zece veri fierbinți.

A șasea este securitatea surselor pentru comunități. Localitățile dependente de o singură captare sau de fântâni vulnerabile trebuie identificate acum, nu în iulie. Avem nevoie de interconectări, surse de rezervă verificate sanitar, rezervoare locale, generatoare, planuri pentru spitale și centre sociale și contracte pregătite pentru transportul de urgență al apei. O cisternă chemată la timp este măsură de protecție; o țară administrată permanent din cisterne este un eșec.

A șaptea este adevărul public. Indicatorii de secetă, debitele, volumele lacurilor, starea acviferelor, pierderile operatorilor, marii consumatori și derogările trebuie publicate. Fără date accesibile nu există solidaritate, ci numai suspiciunea că unii sunt opriți, iar alții continuă să consume în tăcere.

Comisia Europeană cere o creștere cu cel puțin 10% a eficienței utilizării apei în UE până în 2030, reducerea pierderilor și modernizarea infrastructurii. Pentru România, ajunsă deja la deficit sever, 10% nu este o ambiție maximală. Este fundul de sac de la care începe supraviețuirea rațională.

Nu mai avem luxul scepticismului

Gaițele climatice nu vor salva nicio fântână. Nici cei care confundă o ploaie cu refacerea rezervei, o furtună cu sfârșitul secetei sau un an istoric cu infirmarea încălzirii globale. Dar nici discursul apocaliptic, care declară totul pierdut și transformă 2027 într‑o profeție exactă, nu ajută. Unul neagă riscul. Celălalt neagă capacitatea de acțiune.

Știința matură face ceva mai greu: spune simultan ce știe, ce nu știe și ce trebuie făcut înainte de a ști totul. Știm că România s‑a încălzit rapid. Știm că numărul nopților tropicale aproape că s‑a dublat. Știm că umiditatea solurilor agricole a scăzut. Că evapotranspirația a crescut chiar fără o schimbare majoră a precipitațiilor anuale. Că am trecut pragul european al deficitului sever de apă. Că milioane de oameni nu sunt conectați la rețeaua publică. Că o secetă ne‑a oprit deja în 2026 ambele reactoare nucleare. Că se dezvoltă un El Niño foarte puternic și că 2027 cere vigilență. Știm că acest fenomen ne aduce de obicei ceva mai multe precipitații iarna și mai deloc – plusă multă căldură – vara.

Nu știm câte zile de peste 40°C va avea fiecare județ în vara viitoare. Nu știm dacă recordul istoric absolut de la Ion Sion va cădea în 2027. Nu știm exact unde va lovi cea mai severă secetă. Dar știm că probabilitatea ca vara lui 2027 să fie cea mai caldă și mai secetoasă din istoria măsurătorilor din România este mare. Un stat care cere certitudine asupra adresei dezastrului înainte să se pregătească nu cere știință. Cere o scuză. Iar eu le impun știința.

România are acum câteva luni în care poate repara, măsura, conecta, reține, reutiliza și stabili regulile. Fiecare ploaie de toamnă și iarnă trebuie privită ca o rezervă pentru vara următoare. Fiecare conductă spartă, ca o gaură în siguranța națională. Fiecare zonă umedă distrusă, ca un rezervor demolat. Fiecare hectar de sol degradat, ca o cisternă pe care am golit‑o singuri.

Casa de chirpici

În 1946, familia mea nu avea un indice WEI+, sateliți Copernicus, prognoze sezoniere, senzori de umiditate, modele climatice sau o platformă Starea Apei. Avea ceva pământ, hărnicie, experiență și speranță. Nu au fost suficiente. După trei ani de secetă, au vândut. Seceta i‑a scos din Bărăgan și i‑a așezat într‑o casă de chirpici pe 200 de metri pătrați la marginea Bucureștiului în Andronache.

Noi nu mai putem spune că nu știm. Avem măsurătorile, studiile, prognozele, tehnologia și exemplele altor țări. Avem și memoria celor pe care seceta i‑a mutat deja. Dacă lăsăm următoarea mare secetă să ne găsească tot cu pierderi uriașe, soluri descoperite, ape uzate aruncate, reguli improvizate și fântâni monitorizate abia după ce seacă, atunci problema nu va mai fi numai clima.

A nu se înțelege articolul meu ca o propunere ca România să învețe să trăiască fără apă. Din contră. Propun un pic de smerenie și deșteptăciune ca să învățăm să nu mai ajungem fără apă. Diferența dintre cele două se numește prevenție. Adică paza bună trece primejdia rea.

---

Referințe științifice și instituționale

[1] Tom Levanič, Ionel Popa, Simon Poljanšek & Constantin Nechita, „A 323-year long reconstruction of drought for SW Romania based on black pine (Pinus nigra) tree-ring widths”, International Journal of Biometeorology, 2013. https://doi.org/10.1007/s00484-012-0596-9

[2] Marian-Alin Dudoi, „Famine, Poverty, Drought and Epidemics in Romania (1947). An Outlook of the Norwegian Press”, Analele Banatului S.N. Arheologie-Istorie, XXXII/2024, pp. 173–178. https://www.ceeol.com/search/article-detail?id=1368109

[3] Scripps Institution of Oceanography, UC San Diego, „Annual Carbon Dioxide Peak Reaches 432 Parts per Million”, 11 iunie 2026. https://today.ucsd.edu/story/annual-carbon-dioxide-peak-reaches-432-parts-per-million

[4] NASA Science, „Evidence — Climate Change”, sinteză a datelor paleoclimatice și a ritmului actual de creștere a CO₂. https://science.nasa.gov/climate-change/evidence/

[5] Jessica E. Tierney et al., „Pliocene Warmth and Patterns of Climate Change Inferred From Paleoclimate Data Assimilation”, AGU Advances, 2025. https://doi.org/10.1029/2024AV001356

[6] World Meteorological Organization, „State of the Global Climate 2024”, 2025. https://wmo.int/publication-series/state-of-global-climate/state-of-global-climate-2024

[7] Odesa I. I. Mechnikov National University, „Odesa Catacombs Underground Paleontological Reserve”. https://onu.edu.ua/en/culture/museums/odessa-catacombs-underground-paleontological-reserve

[8] Andrey Ganopolski, Ricarda Winkelmann & Hans Joachim Schellnhuber, „Critical insolation–CO₂ relation for diagnosing past and future glacial inception”, Nature, 2016. https://doi.org/10.1038/nature16494

[9] World Meteorological Organization, „Drought”. https://wmo.int/about-us/world-meteorological-day/wmd-2020/drought

[10] Marius-Victor Bîrsan, Diana Dogaru, Laura Lupu, Lucian Sfîcă, Pavel Ichim, Robert Hrițac & Ion-Andrei Niță, „Evolution of Drought, Water Balance and Aridity in Romania Since AD 1901 Assessed from Weather Station Data”, Land, 15(6), 978, 2026. https://doi.org/10.3390/land15060978

[11] IPCC, „Climate Change 2021: The Physical Science Basis — Chapter 8: Water Cycle Changes”. https://www.ipcc.ch/report/ar6/wg1/chapter/chapter-8/

[12] Copernicus Emergency Management Service / Joint Research Centre, „Current drought situation in Europe — early August 2026”. https://joint-research-centre.ec.europa.eu/european-and-global-drought-observatories/current-drought-situation-europe_en

[13] Administrația Națională de Meteorologie, „Caracterizarea climatică a anului 2024”. https://www.meteoromania.ro/wp-content/uploads/comunicate/Comunicat%20de%20Pres%C4%83%202024.pdf

[14] Administrația Națională de Meteorologie, „Caracterizarea meteorologică a anului 2025”. https://www.meteoromania.ro/clim/caracterizare-anuala/cc_2025.html

[15] OECD, „Enhancing resilience to climate risks”, în OECD Economic Surveys: Romania 2026. https://www.oecd.org/en/publications/oecd-economic-surveys-romania-2026_4844067e-en/full-report/enhancing-resilience-to-climate-risks_ae66c1bc.html

[16] European Environment Agency, „Water Exploitation Index plus (WEI+) at European country scale, 2023”, dataset publicat în 2026. https://doi.org/10.2909/3c13b52b-36e5-44bc-a07f-8389d43dfd3b

[17] Institutul Național de Statistică, „Distribuția apei în anul 2024”. https://insse.ro/cms/ro/content/distribu%C5%A3ia-apei-%C3%AEn-anul-2024

[18] Comisia Europeană, „Water Wise EU — Romania”. https://environment.ec.europa.eu/topics/water/water-wise-eu/romania_en

[19] S.N. Nuclearelectrica S.A., „Raport curent privind oprirea controlată a Unității 1 CNE Cernavodă”, 27 iulie 2026. https://nuclearelectrica.ro/ir/wp-content/uploads/sites/3/2026/07/RC-SNN_raport-curent-debit-dunare-bvb.pdf

[20] S.N. Nuclearelectrica S.A., „Raport curent privind oprirea controlată a Unității 2 CNE Cernavodă”, 13 august 2026. https://nuclearelectrica.ro/ir/wp-content/uploads/sites/3/2026/08/RC-Oprire-controlata-U2.pdf

[21] NOAA Climate Prediction Center, „ENSO Diagnostic Discussion”, 13 august 2026. https://www.cpc.ncep.noaa.gov/products/analysis_monitoring/enso_disc_aug2026/ensodisc.shtml

[22] World Meteorological Organization, „Global Seasonal Climate Update for August–September–October 2026”, 31 iulie 2026. https://wmo.int/resources/publication-series/global-seasonal-climate-update/gscu-aso2026

[23] Tim Stockdale, ECMWF, „Measuring the strength of El Niño — introducing Relative Niño indices”, 10 iunie 2026. https://doi.org/10.21957/d05ccfe150

[24] Joint Research Centre, „From forecast to risk: an anticipatory analysis of the 2026–27 El Niño”, 2026. https://publications.jrc.ec.europa.eu/repository/bitstream/JRC147365/JRC147365_01.pdf

[25] Regulamentul (UE) 2024/1991 al Parlamentului European și al Consiliului din 24 iunie 2024 privind restaurarea naturii. https://eur-lex.europa.eu/eli/reg/2024/1991/oj/eng/pdf

[26] Academia de Științe Agricole și Silvice „Gheorghe Ionescu-Șișești”, „Incintele îndiguite la Dunăre — probleme actuale și de perspectivă”. https://www.asas.ro/noutati/interes-public/Incintele%20indiguite%20la%20Dunare%20-%20probleme%20actuale%20si%20de%20perspectiva.pdf

[27] Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, „Strategia Națională privind Prevenirea și Combaterea Deșertificării și Degradării Terenurilor 2019–2030”. https://mmediu.ro/wp-content/uploads/2024/11/Strategia-Nationala-privind-prevenirea-si-combaterea-desertificarii-si-degradarii-terenurilor.pdf

[28] Guvernul României, „Nota de fundamentare — OUG nr. 118/09.10.2024”, date privind suprafețele agricole afectate de seceta pedologică din 2024. https://www.gov.ro/ro/print?link=nota-de-fundamentare-oug-nr-118-09-10-2024&modul=subpagina

[29] Jordan Hristov et al., „Analysis of climate change impacts on EU agriculture by 2050”, JRC PESETA IV, 2020. https://publications.jrc.ec.europa.eu/repository/handle/JRC119632

[30] „Grain Sorghum as a Climate-Resilient Alternative to Maize: Evapotranspiration, Water-Use Efficiency, and Yield Under Weed Competition and Reproductive-Stage Drought”, Agronomy, 16(11), 1110, 2026. https://www.mdpi.com/2073-4395/16/11/1110

[31] Food and Agriculture Organization of the United Nations, „Indigenous, drought-resilient and nutritious crops”, WASAG/AWSAMe. https://www.fao.org/wasag/awsame-initiative/indigenous-drought-resilient-and-nutritious-crops/en

[32] Liliana Baba, Valeriu Tabără & Iuliana Crețescu, „Study regarding the influence of the agrofield and the climatic conditions from Timișoara on raw cotton production to some cotton genotypes (Gossypium hirsutum sp.)”, Research Journal of Agricultural Science, 46(1), 2014. https://rjas.ro/download/paper_version.paper_file.91e347a6a33e3c69.426162615f5f4c696c69616e615f312e706466.pdf

[33] Emil Chitu, M. Calinescu, I. Mazilu, M. Coman & Elena Mateescu, „Model-based assessment of Romania’s climatic suitability for the extension of fig, Chinese persimmon and jujube crops”, Romanian Journal of Horticulture, III, 2022. https://doi.org/10.51258/RJH.2022.15

[34] Ana-Maria Petre, Aurelia Dobrescu, Adrian Peticilă & Monica Luminița Badea, „Physiological study of various cultivars of Punica granatum (L.) with an eye to acclimatization to Romania’s environmental conditions”, Scientific Papers. Series B, Horticulture, LXII, 2018. https://horticulturejournal.usamv.ro/pdf/2018/Art15.pdf

[35] Climate-ADAPT / European Environment Agency, „Nature-based Solutions — Key EU Actions”. https://climate-adapt.eea.europa.eu/en/eu-adaptation-policy/key-eu-actions/NbS

[36] Gabriel Păun, „Creșterea suprafeței împădurite a țării cu 480.000 ha până în anul 2026”, propunere pentru Planul Național de Redresare și Reziliență, depusă la Guvernul României la 20 februarie 2021.

[37] Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, „Ministrul Barna Tánczos a lansat campania națională de împădurire prin PNRR — 56.000 de hectare vor fi împădurite până în 2026”, 28 noiembrie 2022. https://mmediu.ro/comunicare/comunicate-de-presa/ministrul-barna-tanczos-a-lansat-astazi-campania-nationala-de-impadurire-prin-pnrr-56-000-de-hectare-vor-fi-impadurite-pana-in-2026/

[38] Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, „România a depășit deja țintele PNRR pentru păduri: peste 20.000 ha împădurite și reîmpădurite”, 12 august 2026. https://mmediu.ro/comunicare/comunicate-de-presa/romania-a-depasit-deja-tintele-pnrr-pentru-paduri-peste-20-000-ha-impadurite-si-reimpadurite/

[39] Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, „START pentru Luna Plantării Arborilor 2025”, proiectul de împădurire de la Celaru, 17 martie 2025. https://mmediu.ro/comunicare/galerie-foto/start-pentru-luna-plantarii-arborilor-2025/

[40] Remus Prăvălie, „Spatio-temporal changes of forest and vineyard surfaces in areas with sandy soils from southern Oltenia”, GEOREVIEW, 22(1), 2013. https://doi.org/10.4316/GEOREVIEW.2013.22.1.67

[41] T. Sitzia, A. Cierjacks, D. de Rigo & G. Caudullo, „Robinia pseudoacacia in Europe: distribution, habitat, usage and threats”, European Atlas of Forest Tree Species, 2016. https://forest.jrc.ec.europa.eu/media/atlas/Robinia_pseudoacacia.pdf

[42] Csaba Tölgyesi et al., „Upland Afforestation Desiccates Downslope Wetlands on Sandy Soil”, Ecohydrology, 19, e70237, 2026. https://doi.org/10.1002/eco.70237

[43] Ministère de la Transition écologique, Franța, „Tout savoir sur la sécheresse” – cele patru niveluri de gravitate, actualizat la 3 iulie 2026. https://www.ecologie.gouv.fr/actualites/savoir-secheresse

[44] Agent Green, „Codul secetei: patru trepte de alertă pentru ca România să nu mai ajungă la robinetul gol”, comunicat, august 2026. https://www.svnews.ro/agent-green-propune-codul-secetei-patru-trepte-de-alerta-pentru-ca-romania-sa-nu-mai-ajunga-la-robinetul-gol/553166/

[45] Comisia Europeană, „European Water Resilience Strategy”, 2025. https://commission.europa.eu/topics/environment/water-resilience-strategy_en

Gabriel Păun