Coucou
copilul simte-adesea senzații bizare
la vârsta la care din ceruri legiuni de-arhangheli
zboară-n jurul micului său corp rotund;
și parcă cineva-năuntrul său vorbește
uneori tresaltă din instinct, ca și când
ceva-l lovește;
ca o roză care tremură
când fluturele de aur pe inimă i s-așază
și, fâlfâind aripa, nectarul i-l gustă.
într-o zi, pe la opt ani, urmăream cărarea
prin pădure – era-n mai;
frunzișul aplecat își închidea cu-n murmur
cupola peste fruntea mea
modula un concert armonios și măreț,
când o melodie ciudată m-a tulburat dintr-odată:
groază și bucurie – un amalgam bizar; iar Primăvara ce-l cânta
deodată a tăcut; privighetoarea a-nceput să tremure-n tufiș
și mi-a fost frică fiindcă era deodată solemn, era teribil
natura nu-i cum credem, insensibilă;
pădurea, ca noi, se mișcă și se-nmoaie
când vreo nenorocire-apare-n cale… așa că frica m-a cuprins.
ce era melodia aceea? ce-avea atât de-ngrozitor?
căci totuși nu era vreo bestie
ce-n pădure urla; ci-o pasăre
cântând precum o trestie
mângâiată de vânt. așadar, ce era?
și-ntr-o zi,
în fața mea, din întâmplare, misteru-a fost dezvăluit;
căci imitasem cântecul ce mă-nspăimântase
„cucu!” (dragul meu pui, pasărea care-a strigat spre tine
„cucu!”, a spus tatăl meu, i-o pasăre de pradă
pe cuibu-i devastat, plângându-și bucuria;
sparge ouăle mierlei și se hrănește cu ele,
apoi alungă mama).
atunci inima mea a înțeles
n-aveam de-ales, atât de rău m-a mistuit:
că-ntotdeauna pe cei răi și pe cei josnici i-am urât.
în ziua-aceea, din instinct, m-am revoltat
de-așa un strigăt egoist și vanitos.
Discursul Azurului
celor ce culeg florile.
Eu împiedic copiii să rănească trandafirii. – V. HUGO
botaniști cunoscuți, ce-nțelegeți dezbătând
simțiți o inimă bătând, simțiți un puls
în fiecare frunză?
nu! nu! când aude: „arbustul ce-nflorește
simte, trăiește, gândește parcă”
atunci savantul râde,
dar poetul se roagă!
o, de-n câmpul unde rătăciți
călcând iarba, sfărmând mugurii azurii,
tăind corolele cele mai proaspete,
o floare-albastr-odată, cu zefir insuflată
și-ar deschide brusc buzele de safir
și deodată ar rosti:
„torționari inconștienți, voi care ne smulgeți,
care ne sfâșiați flancurile, care ne tot tăiați
micile flori abia deschise,
de-am putea striga din răsputeri, dacă suspinul nostru
ar avea puteri: plângerea trifoiului mirositor,
plângerea albinelor și-a trandafirilor,
înspăimântați, speriați de propria faptă,
v-ați spune: vai! o, vai! ce am făcut!
am torturat de vii aceste flori!
am făcut să sufere, de câte ori, de câte ori!
ființe necunoscute cu voci care răsună
pe vârfuri de tulpini tremurătoare!
dacă sucul nostru s-ar preschimba-n sânge,
inundând cu rubine-un trup palid ce plânge
și dacă, victime lamentabile,
ne-am târî singure pe-ale noastre frunze
o, voi toți cei ce râdeți
în timp ce ne despuiați de-albastrul frunții, v-ați spune:
vai, ce crime am comis!
dar nu! nu! noi, plantele, suntem astfel create:
să ne plecăm, să ne-ndoim sub faptele voastre-n
tăcere capetele!
nimic nu trebuie să spunem, ci doar să dăm parfumuri
să-mbătăm cu suflarea noastră moartă,
cruzilor, banchetele voastre strălucite!”
ce-aveți de spus? voi mergeți
distrugeți câmpia și grădinile pline
cu-aceste creaturi ce nu pot
să-și exprime durerea:
voi, care nu-nțelegeți limbajul florilor,
nu le veți ști niciodată suferințele!
Un mic colț de peisaj
podul de lemn arcuit peste pârâul mic
își împurpurează balustrada cu razele soarelui-n amurg
gustă din prospețime atunci când prinde o muscă
o rândunică-n zbor razant pe undă.
sub salcia-nclinată, apa albastră, lină
sub ea vibrează molcom a trestiilor liră
aievea se ivește sub stratul lichid
nisipul de aur; cristal, piatră ridată,
sub insule de-azur strălucesc, albe, toate.
Lui Victor Hugo
dintre toți ce-au cântat, doar pe tine
furtuna te-a iertat, asemenea stejarului din păduri:
alți arbori s-au putut pleca, dar capul lui
a rămas neclintit veghind peste câmpii.
vântul puternic ce vrea să-l culce geme-n
părul lui alb de aur și de smarald;
restul au dispărut, doar tu, gigant solitar,
tu încă te mai ții!
ce-mi pasă dac-o fi aripa roz a vreunui înger
sau neagr-a vreunui demon
cea ce te poartă prin tărâmurile nemaivăzute
unde-obiectele poartă nume neobișnuite?
în adâncul prăpastiei și pe vârfurile înalte
tu zbori indiferent;
îți înmoi pensula în sângele victimelor
și-n azurul norilor.
etern e acest secol în care glasul tău e puternic.
s-a ridicat fie-n cântece, fie în strigăte macabre
strălucește prin tine cu o claritate aparte
l-ai însămânțat cu scrierile tale!
sămânța a înmugurit:
poeții se ridică,
și-ndreaptă privirile către amurg
vin să-l salute pe acela pentru care-au venit
și-i cântă primul dintre cântece
„te-om vedea negreșit în glorie cum strălucești
cu glasul tău de bronz ce-n exil a vorbit
peste sfinții poeți amintirea ți se va-nălța
și, când va fi doar unul, tu vei fi!”
