„Singurul mod în care oamenii au putut supraviețui propriei abilități de a înțelege adevăruri despre viață este dezvoltarea unei capacități robuste de autoiluzionare. Și asta în mod sigur include credința în liberul-arbitru.” – Robert Sapolsky, Determinat 1.
Am citat pasajul care, pentru mine, este fundul abisului în demontarea sistematică și extensivă a ideii de liber-arbitru în cartea lui Robert Sapolsky. Realitatea obiectivă e doar o poveste pe care ne-o spunem pentru a supraviețui într-un univers altfel rece și fără sens. Iar iluzia liberului-arbitru nu e nimic mai mult decât o parte din această poveste. Nu există un „eu” în afara biologiei sau un suflet în mașina biologică umană. Cazul se poate închide.
De data asta, adevărul nu ne eliberează. Și totuși sentimentul meu e de eliberare. Sunt de acord cu faptele și accept integral incompatibilismul lui Sapolsky (adică faptul că ideea de liber-arbitru nu e compatibilă cu ceea ce știm despre funcționarea creierului nostru), dar nu sunt de acord cu consecințele postulate de el, căci mă revendic din ceea ce David Deutsch numește „principiul optimismului”: „Abilitatea de a crea și de a folosi cunoaștere explicativă conferă oamenilor o putere de a transforma natura care nu e limitată de factori locali, ci doar de legi universale […]. Sursa tuturor relelor este lipsa de cunoaștere.” – D. Deutsch, The Beginning of Infinity 2
Oare abilitatea – specifică oamenilor – de a crea cunoaștere abstractă și teorii explicative universale schimbă ceva în problema liberului-arbitru? Răspunsul lui Sapolsky e un „nu” hotărât. Alegerile noastre nu sunt mai puțin determinate doar pentru că sunt determinate de activitatea din cortexul nostru frontal, care generează cunoaștere, activitate determinată la rândul ei de evoluția din trecut a proceselor cerebrale, urmând un lanț determinist strict înapoi în timp. Nu poți să vrei să vrei sau să vrei să știi ceva. Ceea ce schimbă cunoașterea în mod fundamental însă este abilitatea de a prezice evenimente din viitor.
Un exemplu din carte: consumul de alcool. Doi gemeni identici, cu aceeași predispoziție pentru alcoolism, intră într-un bar.
1. Primul a fost crescut de animale în junglă. Nu știe ce înseamnă „alcool”. Bea, îi place și, nebănuind consecințele, devine alcoolic.
2. Al doilea deține toată cunoașterea abstract-explicativă a medicinei moderne despre consecințele dependenței de alcool, precum și a propriei predispoziții genetice pentru consum. A citit și cartea lui Sapolsky și știe că nu-și poate dori să nu vrea să bea.
Niciunul dintre ei nu are liber-arbitru. Dar sunt alegerile lor determinate în același grad? În primul rând, există o diferență evidentă în privința spațiului de decizie. Primul geamăn nu are, de fapt, nicio alegere la dispoziție. Al doilea însă are la dispoziție o mulțime de alegeri posibile: de la a ignora complet ceea ce știe și a continua să bea până la a-și modela mediul în care trăiește în așa fel încât să nu existe niciodată tentația consumului de alcool. Sau poate decide să bea ocazional și cât să bea etc.
În al doilea rând, cunoașterea explicativă crește în mod semnificativ lungimea lanțului cauzal care determină deciziile. În primul caz, lanțul cauzal e scurt: decizia de a bea este legată direct de predispoziția genetică și de factori locali din mediul imediat (prezența alcoolului). În al doilea caz însă, decizia este legată de un proces de gândire bazat pe un set complex de cunoștințe acumulate – nu doar de individ, ci de cultura în care a crescut – pe durata mai multor milenii. Deci putem afirma că, în raport cu stimulii din mediul imediat, cunoașterea explicativă slăbește lanțul cauzal determinist – niciodată până la zero (ceea ce ar echivala cu liberul-arbitru), dar cu siguranță în mod semnificativ.
De ce contează lungimea lanțului cauzal? În teorie, dacă ar avea suficient timp, primul geamăn și-ar putea folosi abilitățile de a crea cunoaștere explicativă pentru a descoperi de unul singur chimia și genetica, acumulând același set de cunoștințe ca al doilea (eventual scriind și cartea lui Sapolsky). Dar – și această subtilitate trece deseori neluată în seamă în discuțiile despre liberul-arbitru – în realitate nu are nici pe departe timpul și resursele necesare. Eficiența, în sens computațional, contează: „Filozofii ar trebui să ia în serios eficiența de calcul”, după cum spune Scott Aaronson [3]3. Oamenii pot crea și da mai departe într-un mod foarte eficient corpusuri mari de cunoaștere care sintetizează lanțuri cauzale enorme. Acest fapt schimbă complet jocul, instituind ceea ce Deutsch numește „începutul infinității”.
Cu cât deținem mai multă cunoaștere explicativă, cu atât abilitatea de a prezice viitorul este mai mare și, deci, gradul de libertate este mai mare, întrucât, potrivit lui Deutsch, „sursa tuturor relelor este lipsa de cunoaștere”. Abilitatea universală de a prezice evenimente viitoare aduce o schimbare fundamentală, dar nu în sensul de a depăși determinismul sau de a avea liber-arbitru în mod absolut, bineînțeles, ci în sensul de a reduce măsura în care alegerile noastre sunt determinate de cauze imediate/factori locali – iar asta s-ar putea numi „liber-arbitru efectiv”.
Mai multă cunoaștere înseamnă mai multă libertate de alegere – începutul infinității. In extremis, la sfârșitul infinității – presupunând prin absurd că el ar exista! –, s-ar afla demonul lui Laplace: o entitate care ar poseda cunoaștere și posibilitatea de a prezice eficient orice. O astfel de entitate ar poseda cu adevărat liber-arbitru. Dar demonul lui Laplace nu poate exista într-un univers fizic cu resurse limitate.
În mod ironic poate, cartea lui Sapolsky este cel mai bun exemplu de cunoaștere universală explicativă care schimbă semnificativ gradul de libertate a alegerilor noastre în sensul unui liber-arbitru efectiv. Pentru că acum, înarmați cu certitudinea că nu există liber-arbitru absolut, putem, în fine, să privim problema libertății de alegere – respectiv a lipsei acestei libertăți – ca pe o chestiune de grad, respectiv de liber-arbitru efectiv, nu de da sau nu. Sapolsky însuși, în a doua parte a cărții sale, admite că educația are un rol fundamental în reducerea gradului de determinism din cauze imediate. Cât de liberi suntem să decidem depinde, în fond, de cât știm și cât putem prezice despre lume și despre noi înșine. Tocmai de aceea dictonul „cunoaște-te pe tine însuți” nu a fost niciodată mai actual decât acum, când liberul-arbitru este istorie.
- R. Sapolsky, Determinat: O știință a vieții fără liber-arbitru, traducere de Dan Crăciun, Publica, București, 2024 ↩︎
- D. Deutsch, The Beginning of Infinity: Explanations That Transform the World, Allen Lane, 2011 ↩︎
- Scott Aaronson, „Why Philosophers Should Care About Computational Complexity”, 2011, ECCC / blog personal https://scottaaronson.blog/?p=735 ↩︎
