Transfigurarea Sandei,
cu sonet înainte

Şi dai în mine cu gloanţe oarbe

Mă omori

Sfâşii şi rupi iubirea dintre noi

Frica şi groaza asta m-au dezgolit.

This is a club, this is a temple of sweat and surrender

Where rhythm replaces reason and movement

When we dance, it makes our heads turn

superbelor, divinelor, minunatelor, prea-strălucitoarelor transe,

umile stăm și ascultăm melodiile, în case neprietenoase, 

cântăm, n-avem de gând să n-etalăm pe lemne cruciforme,

avem de gând schimbări la față s-arătăm doar, neconforme.

 

când corpul tău este o axiomă sex-simbol împotriva unității

criminale dintre mimesis și techne, energei-aiurea a neseriozității,

atunci luminezi în templul transpirației, atunci transpirația

îți este templul unei lumi în care grija e corpul, imposibil corporația.

 

umile-am fost în case care ne-au păcălit, mimând paradisuri.

deștepte-am fost păstrând chitanța pentru tehnici. fără compromisuri. 

căci umile am fost în casele mamelor noastre, cunoaștem prea-nțelepte

a doua oară nu ne mai păcălește nimeni cu aparențele corecte.

 

ăștia bombardează luna, plină îmi e inima de-o dragoste translucidă,

nimic nu o poate conține, nimeni nu poate s-o ucidă. 

08 august 2026

ornamentele au căzut, am dansat la clinchetele lor pe unde au apucat să cadă,

le mai port uneori doar la petreceri, le mai port uneori doar pentru dansuri.

atât am fost de pedagogică, atât am fost de vulnerabilă, atât am fost de scenică.

a fost alexandru adam, a fost madama sandu, a fost andux, acum ar trebui să fie sanda,

dar chiar nu mai am timp să fac pedagogia sandei, pedagogia sandei fuge mai repede decât mine.

și atunci nu îmi rămâne decât să vă las cu bună, sanda, ciao, sanda.

mi-a spus: ah, dar îmi plăcea așa mult cum scriai, apoi ai dispărut.

nu am fost niciodată mai în viață, n-am fost niciodată mai prezentă.

câtă dorință am trăit pentru experiment, câtă dorință am avut pentru o scenă fandosită,

și am făcut-o, am făcut-o cu fiecare scândură, cu fiecare șurub, cu fiecare perdea.

ce mai rămâne de făcut e să iau fiecare scândură, fiecare șurub, fiecare perdea

și să le dau foc, să încălzească o mare oală cu mâncare, o mare petrecere, un mare after.

scena este de abolit, literatura este de abolit, genul este de abolit, reprezentarea este de abolit. 

nu mai am nici timp și nici chef, și nici dorință să explic nimic legat de asta, celelaltx au făcut-o deja. 

sanda are multă muncă, multă treabă și multă grijă, dincolo de pedagogii, dincolo de didactica unor literaturi care nu au cum să mai intereseze. 

trebuie totuși niște clarificări, dacă am fost pedagogică, am fost prima dată pentru mine.

dacă am scris, am scris să-mi explic mie, am scris să mă găsesc pe mine, am scris să-mi găsesc acțiunea, am scris să îmi devin acțiunea.

acum că m-am găsit, nu pot să mă transform într-un monument pe o altă scenă.

nu pot să mă transform într-un alt spectacol, deși desigur ar fi superb, nu zic că nu mă pricep la spectacole,

și nu zic că nu mă pricep să fac scene, doar nu mă mai interesează. nu mai poate să mă intereseze. nu mai vreau să mă intereseze. 

am încredere în scrisul meu așa cum am încredere în faptul că această abolire a sandei care începe acum e ce trebuie să fac. 

ca să fie clar, când am zis că mă piș pe literatură, chiar mă pișam. nu într-o fotografie de pus pe peretele muzeului, secțiunea critică socială. 

scopul literaturii mele este abolirea literaturii. asta e ultima mea apariție. abolirea sandei e generarea vieții sandei și acolo ne vedem, nu zic că nu, just be there on time. 

acum, la un veac de la ultimele cărți, abolirea sandei este abolirea nevoii mele de a mai urla singură, acum nu mai am ne/voie să simt că trebuie să iau întregi lumi pe umeri. 

acum îmi las umerii să se încordeze în ritmurile altor umeri, umerii noștri fac unde, unde. 

de unde să încep? notasem indicație pentru asta: nu începe nicăieri, ieși nicăieri, dar asigură-te că îți epuizezi toate fandoselile. lasă toate experimentele structurale, lasă-le cu toată durerea, du-le altundeva, ești în siguranță de acum în tine, te respecți prea mult să mai continui așa. 

muzica de cameră s-a terminat, nu mă mai încăpea partitura. am trăit în bucătărie și în balcon atât de mult, le știu toate melismele. apoi am început să fug. 

și a început să cânte asfaltul, tramvaiele vuiau, luminile din stradă cântau, și toată lumea dansa, toată lumea dansa în sunetele venite din noi. 

apoi am învățat să fug pe loc, am învățat să fug, deși oricine s-ar uita la mine ar zice că nu fug.

uneori fuga e bine de știut doar între cei ce fug. apoi am băut băuturi în câmpiile care înfloreau, apoi am dormit, sau nu am dormit. apoi am rămas în noi, cu o demnitate uneori puțin covârșitoare. apoi a fost mai puțin covârșitoare, apoi a revenit. 

dar nu ne-am mai lăsat să fugim fiecare pe unde apucă. 

stau la râu, mă uit la râu și mă gândesc la complexul industrial al genului. 

sunt multe feluri de a sta la râu și multe feluri de a te uita la râu. sugestia mea e mereu să lași râul să aleagă. mai ales cadrul sonor. 

cadrul sonor de azi e subtil, dar dur, constant, mă gândesc la abolirea complexului industrial al genului. 

întâmplarea face să mă aflu în completă legalitate, banca pe care intenționam să stau are lângă ea un semn cu: zonă pentru fumat. providențială grație a administrației locale. 

mă gândesc la abolirea complexului industrial al umanității. 

râul se poate privi fie cu puțină arcuire spre spate, ca un peisaj lung. 

o familie apare în colțul peisajului, în dreapta, sunt la o distanță sigură. 

râul se poate privi cu o fixare spre un element al său. mici grupe de unde, mici grupe de sunete. repetitive, vii, neplictisite, încăpățânate, sigure. 

atât de mult vreau uneori să dispar, să plec, de obicei atunci râul te invită să privești cu grijă, cu durere, cu benevolență. și să îți dai naibii două palme. 

funcționează în general, stau la râu mai ales când vreau să dispar. ajută să văd atâtea ape neobosite, neplictisite, repetitive și sigure și vii, apele din mine se adună în ele prin comparație. râul se poate privi ca o persoană care știe mai multe decât tine. sau mai degrabă are mai multă experiență decât tine. doar privește, cadrul pentru acest aspect este atunci când lași totul să curgă prin tine, lași micile zone și marele peisaj să te facă mereu vie, repetitivă, neplictisită, încăpățânată și sigură. 

familia se desfășoară în dreapta. persoana femme face poze persoanei masc care arată persoanei copil persoanele cu aripi și cioc care trăiesc pe râu. 

râul se poate privi în extreme, spre de unde vine spre unde pleacă. privesc în stânga, să evit complexul familial, acolo se întâmplă să curgă râul. 

pare că se apropie, privesc cât mai mult înspre stânga, unde râul se pierde în limitele mele de a cuprinde mai mult. 

pare că se apropie. vreau atât de mult să dispar, ce enervant, mai sunt și în completă legalitate, trag fumuri cât mai puternice, vreau atât de mult să dispar. mă gândesc să plec, strâng în mână poșeta, dar chiar nu vreau să plec acum, mai am de plâns niște lucruri pe apele râului. 

și mai am oricum de fumat o țigară pentru abolirea complexului industrial al genului, pentru abolirea complexului industrial al umanității. 

râul se poate privi din perspectiva unei persoane de care se apropie familia nucleară, persoană care fumează în legalitate, persoană care se stresează foarte tare: cât de queer arăt azi? va zice persoana copil doamna, doamna, și una dintre celelalte persoane va zice nu nu domnul domnul? cât de enervant. 

de-ajuns de-ajuns de-ajuns sanda

la început, când sanda a decis să surpe muntele, era corpul sandei.

și corpul sandei era în imensă contradicție și marea contradicție era la corpul sandei.

și fața sandei nu mai putea să existe în lume, mai bine ar fi luat un glonț în timp și spațiu. 

așa a fost întru început, când sanda nu mai urca pe munte, ci îl surpa. 

fața locului nu numai că plesnea, fața sandei era între sfintele sfintelor deja. 

erau acolo martore Norma și Medea, n-aveau nevoie de munți, și priveau. 

așa sanda avea siguranța în volta ei estetică unde își lua sfântul corp primul, nu altceva. 

se juca în fața lor și era liberă, și ele erau cu ea, căci erau sigure ca lumea toată,

căci Callas în Norma Prêtre Paris 65 și Medea Rescigno Dallas 58 dau direcția lumii. 

acordate în timpul muzicii și în spațiile corpurilor, sanda avea siguranța că e sfântă. 

tremuratul devenea dans, transificarea sfântă între sfintele metode. 

orice corp trans este înfricoșător și așa trebuie să rămână, este vădit teleologic. 

propoziția 1: transitatea face posibilă lumea. 

demonstrație: lăsați-vă să trăiți. 

corolar: transificarea oferă metode care pot fi învățate.

propoziția 2: transitatea face posibilă eliberarea. 

demonstrație: lăsați-vă să vreți să faceți ceva.

corolar: să aveți prietene. 

considerente practice: înțelepciunea trans e-n rândul celorlalte muncitoare și e de luat,

având mereu în minte că experiența dă înțelepciunea, să învățăm de la oricine e clar că știe ceva, care cu teribilă înfricoșare se înfățișează făcându-ți corpul să simtă că e ireal. 

în rândul bătrânelor, căci mereu între bătrâne s-a pus, nimic nu a dorit decât să facă cu imensă umilință ce trebuie.

demnitatea demnităților, toate sunt demnitate. 

să nu vă orbească tehnica, să nu vă sperie niciodată magnitudinea. 

lumile posibile fac lumea asta reală. 

slavă sandelor din mine, slavă rondelelor și sandelelor ce vor fi. 

(iese trântind ușa discret)

Înălțarea la cer a Preasfintei Pururea Născătoarei de Transificare Sanda. 

(delir orgiastic valpurgic în cerurile din mine)