Considerată astăzi unul dintre vârfurile de lance ale grupării Fracturi, care a dominat producția literară a începutului de mileniu, Ruxandra Novac (n. 1980, Făgăraș) a început să scrie poezii în perioada liceului. A debutat public la Cenaclul „Interval” din Brașov, în 1997. Este autoarea volumelor ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri (Editura Vinea, 2003, 2005, Editura Tracus Arte, 2018 – premiul Iustin Panța 2004), și Alwarda (Pandora M, 2020, premiul Cartea de poezie a anului 2020, premiul Sofia Nădejde pentru poezie 2021, premiul Observator Cultural pentru poezie, premiul Observator Universitas 2021). Textele ei au fost incluse în diferite antologii din România, Moldova, Statele Unite, Marea Britanie, Spania, Belgia, Slovenia, Cehia etc. În prezent, Ruxandra trăiește în Germania.
Salut, Ruxandra! Ai debutat în 2003, cu volumul ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri. Cum ai resimțit momentul debutului? Ce gândeai despre prima ta carte când a apărut?
E ca și cum ar fi trecut 5667 de vieți sau de generații din 2003 pînă acum. Nu știu dacă mă mai pot conecta nici la realitatea, nici la persoana mea de atunci. Îmi amintesc că s‑a întîmplat foarte repede. Aveam texte scrise cît pentru o carte, apăruse de fapt deja puțin mai devreme și un fel de broșură trasă la xerox de un cristian care circula prin facultate, printre prieteni, deci plutea cumva în aer, dar ideea de a scoate în sfîrșit o carte a fost mai mult un impuls. Se pregătea tîrgul de carte din iarnă și unii dintre prietenii sau colegii mei de grup și de generație urmau să scoată volumele lor la Vinea (era cred cam singura editură care publica debuturi în poezie pe atunci, cel puțin în București, unde stăteam eu) și așa am ajuns și eu, pe ultima sută de metri, dusă acolo de Marius Ianuș. Țin minte că tot procesul a durat vreo 3‑4 zile – am aranjat cît de cît textele (se cam și vede cît, mi‑e și puțin rușine să mă uit prin prima ediție), le‑am pus pe o dischetă (dacă vă amintiți de ele) și m‑am prezentat cu ea. Apoi, într‑o seară, cînd începuse tîrgul, m‑am dus să îmi iau exemplarele și amintirea cea mai pregnantă e că m‑am întors acasă de la Romexpo cu o mașină, nu mai știu dacă m‑a adus cineva sau am luat chiar un taxi (ceea ce era mare lucru pe atunci), dar știu că mi‑a prins bine, cu toate cărțile după mine. Cred că eram rezervat‑fericită, ca întotdeauna în astfel de contexte. Și încă ceva pregnant, după încă vreo 2‑3 zile am mers la Brașov, unde locuiau părinții mei, și era ziua mamei mele, așa că i‑am dat, tot dintr‑un fel de impuls, cartea cadou, deși nu eram prea apropiate, și cel puțin zona asta a vieții mele îi era complet străină. Nici nu știu dacă a citit‑o în final, dar pe moment s‑a bucurat. Erau de fapt în ea și texte explicit despre ei, așa că poate mai bine dacă nu, nu știu ce ar fi înțeles. Tatăl meu în schimb a citit‑o și era încîntat, a fost mult timp mîndru de chestia asta a mea cu scrisul, într‑un mod destul de cringe‑narcisic, pe care acum îl înțeleg mai bine, dar nu mai contează. Cam astea au fost primele reacții, apoi au venit cronici și tot felul, cred că în general au fost bune, dar nu aș ști să îți spun, dincolo de curiozitatea de moment, cum le vedeam. Nu am în general o percepție foarte stabilă asupra a ceea ce fac – nu știu nici cum să spun exact, știam ce am pus în carte, dar nu știam cum o să se vadă în exterior, deși pe atunci eram mai prezentă în mediul ăsta. M‑am format în anii ’90, în etica lor, cumva ceea ce exprimam era mai important decît reacția. Știu că sunt naivități, acum știu, dar niciodată nu cred că o să mă pot rupe total de modul acesta de a vedea lucrurile. Cine știe, poate totuși dacă ar fi fost distrusă, dacă mi s‑ar fi spus că e o prostie, nu aș fi continuat, dar n‑aș putea spune cu siguranță nici asta. Ca să n‑o mai lungesc, știam cumva că e o carte bună (sigur, cu scăpări, inexactități, lucruri de care m‑aș jena dacă aș reciti‑o), nu exact cît de bună, dar știam sigur că era o carte cum mi‑ar fi plăcut mie să citesc atunci și asta mi se părea cel mai important. E de fapt un criteriu pe care îl aplic și azi.
În 2020, la 17 ani după ecograffiti, ți‑a apărut al doilea volum de poezie, Alwarda. De ce ai lăsat să treacă acest interval înainte să publici din nou? Și ce raport ai avut cu poezia în perioada asta?
Nu a fost programatic, pur si simplu viața m‑a luat în siaj. M‑am mutat din Romania, s‑au schimbat foarte multe, s‑au dezorganizat și reorganizat lucruri pe deasupra mea, aproape fără să îmi dau seama. M‑a dat peste cap viața adultă, pe scurt. 😊 Mulți ani nu mi‑am imaginat că voi mai scrie ceva vreodată, deși citeam (cînd puteam), ascultam muzică etc., eram un consumator, cum se spune. Undeva, subteran, eram uneori puțin tristă / nostalgică pe tema asta, deși pe atunci n‑aș fi recunoscut în ruptul capului. Apoi am reînceput, la fel de accidentat, cu pauze, cu timpi furați, și mi‑am dat seama că e o coerență a mea ciudată la care nu are sens să mă gîndesc foarte mult, cît timp mă face, într‑un mod la fel de ciudat, fericită sau vie sau alertă (în capul meu se suprapun). La fel ca la prima carte, nu știam la ce să mă aștept nici cu asta, ultima, totul a fost o surpriză. A fost ca și cum aș fi debutat din nou, într‑o lume cu totul diferită, cu alte medii, alte moduri de relaționare, dar cu, din partea mea, aceleași timidități, retractilități etc. Dar nu numai atît, a fost ca și cum m‑aș fi întors la ceva și aș fi luat‑o de la început (da, amîndouă, ăsta a fost și farmecul), mă simt un pic (iar) cringe să spun asta, în fond probabil nu e mare lucru pentru cineva din exterior, dar pentru mine chiar a fost, mai mult decît îmi imaginam. E o scenă foarte frumoasă într‑un film foarte ciudat și frumos de Sion Sono, Suicide Club, în care eroina se trezește într‑un fel de teatru, în fața unor spectatori‑judecători copii, care o întreabă, și o să spun în engleză ca să nu sune fals, Are you connected to yourself? Și apoi – în română și foarte aproximativ, cum îmi amintesc: Ai venit aici ca să refaci legătura cu tine însăți sau ca să o rupi? (E un film despre un val de sinucideri stranii ale unor adolescenți.) Ești în legătură cu tine însăți, ca victima și călăul, ca tine și iubitul tău? Cînd ploaia se evaporă, se formează norii. Cînd norii se umplu de apă, apare ploaia. În fine, scuze pentru traducere. Scena asta a devenit un fel de mantră a mea în situații de criză, e unul dintre lucrurile pe care mi s‑a întîmplat să le folosesc și să funcționeze, și e ceva ce mi‑ar plăcea să arăt oricui aflat în criză, plus că acoperă și partea asta din viața mea, cu reveniri, reîntoarceri la lucruri la care nu ți‑ai fi imaginat vreodată, cercuri, iluzii de reparare sau reparări reale, diferite volute. Uite, dacă nu pot să răspund foarte exact la niște lucruri delicate, măcar recomand un film frumos.
În poemele tale, orașele sunt descompuse cu o luciditate rece în mici acte, recompuse apoi cu o forță care le transfigurează. Este mediul urban cea mai importantă recuzită în scrisul tău?
E puțin ironic, fiindcă în realitate de mulți ani locuiesc la țară, deși călătoresc des în orașe mari și sînt fascinată de ele în o mie de moduri. Și deși e o diferența care, oricine își poate da seama, nu mai e cu totul reală, așa cum o înțelegeam mai demult. Da, pentru mine, ca și pentru poeții moderni 😊, orașele sînt o fantasmă, uneori mă gîndesc / simt că totul, întreaga realitate e un oraș (sau mai multe), imens, aglutinant, cald sau lacerant, primitor / străin. Am o gîndire intens spațială. Apoi mă mai gîndesc la istoria și mai ales la distrugerea lor, mai demult melancolică și, mai nou și mai dureros, realist‑economică, fiindcă nu sînt o natură tocmai optimistă și nu văd viitorul deloc bine. Dar poate că e în natura lor și această anihilare, și poate că va fi totuși măcar estetic‑melancolic, și nu război total și supraveghere distopică, cum mi se pare tot mai mult acum. Mi‑ar plăcea, mi‑aș dori de fapt din tot sufletul, să fie doar un moment al meu de tristețe și deznădejde, să nu am dreptate.
Am remarcat în poezia ta un mod de a întrebuința resursele gramaticale pentru a genera o atmosferă incantatorie. Ai urmărit programatic obținerea acestui efect în Alwarda?
Da. Și nu doar pentru cel care citește, ci și pentru mine, atunci cînd le scriam. Deși n‑aș putea să spun cu siguranță dacă sînt incantații în sensul la care ne gîndim automat, mistic, preoțesc, habar n‑am, sau mai degrabă chemări, apărări infantil‑nevrotice, cum sînt multe lucruri pe care le facem toți, într‑un mod sau altul, tot timpul. Știu că e un clișeu, dar, cel puțin atunci cînd sînt într‑o anumită dispoziție mentală, care e poate cea mai intimă și mai reală a mea, cred că ceea ce spun sau îmi spun funcționează, creează realitate, ca și cum ai descrie o imagine și ea ar lua naștere simultan în fața ta. Nu sînt chestii de autoîncurajare sau self‑help (deși nu le disprețuiesc total nici pe ele, cum fac mulți), ci exact așa, descrieri, secvențe aleatorii sau mici fraze, chestii care te ajută să te ancorezi (sau să te extragi, de ce nu) din lume.
Care ai zice că e principiul ordonator al elementelor poetice pe care le pui laolaltă într‑un text?
Nu cred că există așa ceva sau oricum nu de la început. Sau nu sînt eu conștientă de el (de la început). Sînt mai mult intuiții, electroni care se mișcă, așa ceva.
Crezi că poezia poate răspunde la întrebări despre declinul sau progresul unei culturi?
Cred că poate răspunde, în felurile ei, la orice întrebare 😊, ca, de altfel, și alte discursuri. Iar dincolo de asta, probabil că după sfîrșitul lumii noastre, cum se întîmplă și cu pădurile devastate de incendii, se va regenera mai întîi un discurs / o ferigă, și cel mai ușor îmi e să mi‑l imaginez ca pe unul poetic. Probabil că te refereai însă la altceva cu întrebarea, nu la spiralele mele doom de care uite că tot nu scap.
La ce proiecte lucrezi în prezent? Pregătești un nou volum?
Nu, nu pregătesc un nou volum 😊, dar scriu un fel de proze poetice, hibride, personale, cum făceam și cînd am reînceput, după mulți ani, să scriu. Nu știu dacă se vor lega la un moment dat în ceva palpabil, știu că interior sînt legate, și nu doar prin vocea mea (dacă ea există). Poate se va cristaliza pe parcurs și o formă mai exactă, deocamdată e așa și mă bucur de ele, de senzația de intimitate, de claritate, de timp al meu pe care mi‑o dau. În engleză le‑aș spune clearings, pentru că sunt ca niște mici spații. Și, evident, mă interesează mecanismele de limbaj, mă fascinează cum se leagă uneori lucrurile, direcțiile în care o iau. Din păcate scriu rar, cu plăcere, dar și cu greutate, cum spuneam, e ca un teren accidentat. Mai scriu și la comandă uneori (pe temă adică), cum am făcut recent, de exemplu, cu antologiile Retroversiuni, și fac cu plăcere și asta fiindcă știu că oricum tot la fixațiile mele ajung, doar că nu mă mai simt așa de vinovată pentru asta.
