Născut la Paris în 1900, într-o familie cu rădăcini iudaice, Robert Desnos aderă de foarte tânăr la mișcarea suprarealistă, sub egida căreia publică șase volume insolite, ba chiar insolente. Ca membru activ al Rezistenței, ajunge prizonier în lagărul nazist din Terezin, unde, la 8 iunie 1945, moare de febră tifoida.
Pentru André Breton, mai tânărul Robert era poetul-medium capabil să transforme inconștientul în flux verbal pur. Breton îl descrie ca pe o prezență hipnotică, „cu ochiul de dormeur éveille” și îi recunoaște o energie creatoare unică „o mare putere de refuz și de atac”, care a imprimat mișcării suprarealiste ritmul ei frenetic. În perioada experimentelor de somn hipnotic, Desnos era cel care dicta, în transă, poeme cu o ușurință uluitoare, dezvăluind un fel de secret de fabricație al spectacolului suprarealist.
Furnica
O furnică lungă de 1 m.
Cu, pe cap, un capișon de fetru,
Una ca asta nu există! Nu!
O furnică legănând în brațe,
Patru pinguini și zece rațe,
Una ca asta nu există! Nu!
O furnică javanezofonă,
Nici în frâncă nefiind afonă,
Una ca asta nu există! Nu!
Păi, de ce nu?
Șopârle
Șopârle
Ce năpârlesc lângă gârle
Sau pe stânci,
Mai vârstnice, mai țânci, –
Și scot o bruscă limbă,
Clipesc din ochi și-și plimbă
Cozile printre stânci.
Albastre, un moment,
De-un mov de prună, cald,
Apoi, sau verzi-smarald,
Șopârle de-agrement!
Râioasa
Pe malul Marnii,-o
Broască îmi
Plângea amarnic
Sub salcâmi.
— Pentru ce suferi,
Draga mea râioasă?
— Cum să nu suferi,
Când nu eşti frumoasă?
Pe malul Senii,-o
Alta cântă,
De la utrenii,
De te-ncântă.
— Ce-i cu-acest cânt,
Urâta mea râioasă?
— Cânt să te-ncânt,
Pentru că-s prea-frumoasă,
Și de-aia, ca sirena,
Cânt și pe Marna, și pe Sena.
Lotusul
Lotusul și broasca nudă,
Plouă, plouă și te udă,
La caiman, tot iau aminte,
Care plânge, însă minte.
Dar și lotusul cuminte
Protejează broasca nudă.
Plouă, plouă și te udă.
