Introducere și scurt istoric
Teritoriul a fost și este una dintre principalele cauze ale disputelor și războaielor. Alături de populație și suveranitate, teritoriul reprezintă unul dintre cele trei elemente fundamentale ale unui stat. Atingerile aduse acestor elemente pot compromite existența unui stat și a populațiilor sale. Deși modernitatea a introdus tendința de a rezolva conflictele pe cale diplomatică, revizionismul teritorial rămâne o amenințare constantă la adresa păcii globale.
Modernitatea a inovat cu încercări de a rezolva disputele pe alte căi decât ale armelor, chiar dacă aceste încercări se încheiau cu un tratat care trasa linii pe hărți conform unei logici eminamente parțiale sau părtinitoare, sucombând în conflicte din ce în ce mai ample. După Primul Război Mondial, Tratatul de la Versailles (1919) a încercat să restabilească ordinea internațională prin redistribuirea teritoriilor și crearea Ligii Națiunilor. Deznodământul îl cunoaștem prea bine, în Al Doilea Război Mondial spirala distrugerii și violenței a atins proporții imposibil de prezis până atunci. În urma acestui conflict, liderii europeni au înțeles că prevenirea viitoarelor războaie necesită o abordare radicală.
Așa a apărut ideea Uniunii Europene, un proiect care a blocat posibilitatea războiului între statele membre prin integrare economică și politică. Treptat, fostele pretenții imperiale ale statelor membre au dispărut, la fel și rivalitățile istorice, într-un sistem de cooperare sui generis care nu a proiectat dimensiunea imperială la nivel supranațional. Rezultatul a fost cea mai lungă perioadă de pace din istoria Europei: peste 70 de ani fără conflicte între statele membre.
Rolul UE în menținerea păcii
Uniunea Europeană este, fără îndoială, una dintre cele mai pacifiste organizații din istorie. Prin combinarea suveranității naționale (fiecare stat controlează propriul teritoriu) cu suveranitatea delegată (transferul unor competențe către instituțiile UE), Uniunea a creat un model unic de cooperare. Piața unică, politica agricolă comună și libertățile fundamentale (circulația mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor) au consolidat pacea și prosperitatea.
Cu toate acestea, UE are limitări evidente în domeniul social și în cel al securității. Politica externă și de securitate comună (PESC) se bazează pe consensul statelor membre, iar bugetul alocat apărării (aproape 8 miliarde de euro pentru perioada 2021-2027) este insuficient pentru a face față provocărilor globale. Pretenția probabil legitimă a unei părți a cetățenilor europeni ca UE să intervină în conflicte precum cele din Ucraina sau Orientul Mijlociu se lovește de bariera designului organizației, statele membre acționând doar individual în diferite zone din afara Europei sau Uniunii. Așadar, problema fundamentală rezidă în neputința de a satisface dorința ca UE să intervină pe teritoriul altor state sau în apele internaționale – pentru a se opune unui genocid, unor crime împotriva umanității, unor încălcări ale drepturilor omului, unui sinistru etc. – în lipsa unor structuri europene specializate, fie ele structuri armate, misiuni de pace sau de salvare (de pildă, în cazul acțiunilor de salvare a unor bărci cu migranți în apele internaționale ale Mediteranei). Oricine susține că, în conformitate cu valorile ei, UE are misiunea de a interveni este nevoit(ă) să susțină obligatoriu extinderea competențelor Uniunii în materie de securitate și a finanțării aferente (care ar putea fi considerată, evident, o militarizare). Deci, mai mult UE. Tertium non datur.
UE s-a bazat, poate pe bună dreptate, pe faptul că extinderea sa va genera detensionări ale tendințelor revizioniste teritoriale și va impulsiona statele și popoarele să se orienteze după interese comune, nu după diferendele istorice sau de altă natură. Din acest unghi, investițiile în securitate păreau, pe bună dreptate, nejustificate. Valurile de extindere ale Uniunii din 2004 și 2007 ne‑au dispensat de scenarii care, în absența UE, nu păreau imposibil de imaginat în centrul și estul Europei, unde nu știm cum le-ar fi abordat state precum România sau Ungaria, deși intuiția ne poate sugera câte ceva.
Putem merge mai departe pe linia acestei forme de soft power adresând o întrebare cu caracter de scenariu ipotetic, aparent utopic. (Și de ce să nu mai apelăm la utopie în imaginarul nostru politic?) Dată fiind relația dintre Israel și Palestina, n-ar fi fost poate o idee ca tocmai anumite forțe politice, mai ales stânga, să susțină intrarea Israelului și Palestinei în UE, ceea ce ar fi dus cel mai probabil la pacificarea teritoriului, la impunerea unor standarde ale drepturilor omului, la un model emancipator pentru toată regiunea și, cel mai probabil, la evitarea genocidului în curs (declarat ca atare de Comisia ONU la 13.03.2025)? Înainte ca acest scenariu să fie considerat absurd, să ne gândim că, dacă în 1945 cineva ar fi afirmat că în relativ scurt timp granițele dintre Franța și Germania vor dispărea, probabil ar fi fost catalogat drept caz clinic.
Provocări contemporane: revizionismul teritorial în acțiune
Conflictele din Ucraina și Palestina sunt provocate de revendicări teritoriale mai mult sau mai puțin fățișe. Or, la situații similare trebuie să se aplice aceeași judecată. Fie denunțăm orice proces de revizuire, fie nu. Este o contradicție flagrantă a accepta sau justifica, chiar și tacit, așa cum se poate constata în anumite discursuri, dezmembrarea teritoriului ucrainean, dar a respinge acaparările teritoriale din zonele locuite de palestinieni.
Lor li se adaugă furtuna venită de peste ocean, provocată, la nici două luni de la începerea mandatului de președinte al SUA, de Donald Trump, care propune nici mai mult, nici mai puțin decât anexarea Canadei și a Groenlandei. În prezent, discuțiile dintre președinții american și rus despre pacea în Ucraina sunt condiționate de pretențiile lui Putin de a păstra Crimeea și o porțiune consistentă din teritoriul Ucrainei, cărora majoritatea statelor UE și, mai nou, Turcia li se opun invocând lipsa lor de legitimitate. Chiar și în România există partide de extremă dreapta (SOS România) care avansează propuneri de anexări teritoriale de la vecini.
Ceea ce constatăm este similar situației dinainte de 1939, în care puteri ale lumii manifestă ambiții imperiale, nu țin cont de tratatele internaționale, le încalcă sau vor să le încalce cu impunitate. Iar UE se găsește la mijloc între ele.
,„Poziția“ UE
Clivajul crucial în care se găsește în prezent Uniunea Europeană mi se pare a fi următorul: fie UE continuă să existe, fie dispare și revenim la statele‑națiune. Cred că este o confuzie să considerăm că organizația se află în fața unei alternative: fie o Uniune neoliberală și imperialistă (ceea ce ar echivala cu militarism), fie o Uniune socială și solidară (ceea ce ar presupune pacifism).
Înțelegerea UE drept un conglomerat neoliberal sau antisuveranist (criticile dinspre ambele părți ale spectrului ideologic) este superficială, căci confundă elemente de proces cu elementele de structură ale suveranității. Cele patru libertăți fundamentale ale UE, libertatea de circulație a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor, preced cu mult neoliberalismul și – să nu ne lăsăm înșelați – reprezintă inclusiv o piedică în calea neoliberalismului, aspect care se vede cel mai limpede dinspre politica libertariană a lui Donald Trump. Țintirea Europei prin tarife și alte afirmații belicoase indică faptul că UE este mai degrabă un pericol pentru proiectul neoliberal american, restricțiile și limitările legale europene – de la pesticide până la traficul pe internet și cerințele de mediu –, care au potențial de adoptare globală, evidențiază diferențe de substanță între economiile europeană și americană. Dacă UE ar fi fost o construcție pur neoliberală, astfel de atacuri nu s-ar fi justificat. Mai mult, acuzele de birocratism și statalitate excesivă din partea extremei dreapta la adresa Bruxellesului ar trebui să dea de gândit stângii și nicidecum s-o ducă înspre o teorie a „potcoavei“, cu extremele spectrului politic care se unesc, așa cum afirmă uneori teoria liberală.
Nu cumva intențiile lui Trump și ale lui Putin sunt chiar la vedere, prin strategia – veche de când lumea – divide et impera?
„Poziția“ UE este evident incertă. Dar de ce să nu apelăm din nou la utopie, tocmai în momente de criză? Nu este deloc imposibil scenariul virării UE către o dimensiune mai socialistă – s-o numim generic Internaționala Europeană –, în care Pilonul European al Drepturilor Sociale (egalitate, echitate în muncă, protecție socială și incluziune) ar fi prioritizat față de Pilonul Piața Unică, ce cuplează cele patru libertăți enunțate mai sus. Dacă stânga europeană mai poate visa la ceva de genul unei Internaționale, merită să reflecteze la această mișcare de rotație între piața unică și pilonul drepturilor sociale și, putând să critice tendințele de apropriere ale celor patru libertăți de către neoliberalism.
Dar ceea ce forțele politice, inclusiv stânga europeană, NU trebuie să facă este să atingă suveranitatea delegată a statelor membre, adică elementul de structură al UE, prin care curg libertățile, premisa de cooperare între statele europene. În absența acestuia, nu cred că e dificil de imaginat un viitor în care între statele membre vor reapărea granițele materiale și imateriale, iar libertățile pe care prea ușor le considerăm de la sine înțelese vor dispărea cu repeziciune.
Temerea mea este de un viitor în care nici nu vom mai putea vorbi de un stat social, darămite să lucrăm la consolidarea și extinderea lui. Am ales poza descriptivă a articolului, cu o fostă graniță între Olanda și Belgia, unde acum un secol se găsea cel mai probabil sârmă ghimpată, dintr-un motiv precis: absența granițelor materiale este precondiția pentru orice proiect politic viitor al UE, nicidecum o consecință intenționată a extinderii proiectului neoliberal. Este mai important ca oricând să înțelegem și să apărăm tot ansamblul elementelor care au făcut posibilă această graniță inexistentă, pur figurativă.
Dreptul internațional: baza ordinii globale
Întrebarea care cred că ar trebui pusă, inclusiv la stânga, este mai degrabă aceasta: cum poate Uniunea Europeană să continue să fie o soft power (promotoare a culturii, valorilor și diplomației), fără a se transforma într-o hard power (axată pe folosirea forței, cu investiții masive în armată, pentru a influența sau a controla alte state sau actori internaționali, așa cum vedem că fac SUA și Rusia, primele în lume în materie de finanțare a înarmării)?
În primul rând, programul ReArm al UE, de circa 800 de miliarde de euro, are o valoare mult prea scăzută pentru a fi considerat o veritabilă militarizare. Nici fondurile suplimentare pe care țări precum Germania sau Franța au anunțat că le vor investi în apărare nu sprijină ipoteza că aceste țări vor iniția acțiuni de război, și asta dintr-un motiv elementar: ele au încetat să mai acționeze ca state-națiune cu mult timp în urmă și sunt parte indisolubilă a comunității europene. În al treilea rând, UE este „obsedată“ de preeminența dreptului asupra forței, motiv pentru care are integrată în arhitectura sa mecanisme juridice solide care o apără de posibile deturnări în direcții opuse valorilor sale constitutive.
Este oportun să ne aducem aminte din când în când de fundamentele organizării internaționale. Stabilitatea globală se bazează pe respectarea suveranității statelor și a principiului autodeterminării, de la care UE nu are cum să deroge. E paradoxal că principiul autodeterminării popoarelor a fost promovat de președintele SUA W. Wilson în 1918 și susținut de V.I. Lenin, pentru care miza antiimperială era esențială. Exact aceste principii sunt acum puse la încercare de acțiunile unor state precum Rusia și SUA. Încălcarea tratatelor internaționale și promovarea pretențiilor teritoriale prin forță militară reprezintă o revenire la logica conflictelor din secolul XX.
Anularea sau atingerea acestor principii presupune o dispariție a statalității, a suveranității și a garanțiilor internaționale aferente, expunând ființa umană unei stări de „viață nudă“ (G. Agamben), în care individul este redus la existența sa pur biologică, fără nicio protecție juridică, drepturi politice sau dimensiune socială. Nu a devenit oare palestinianul „viață nudă“? Nu este ucraineanul din teritorii potențial incerte politic pe cale de a deveni „viață nudă“, atunci când legătura între teritoriu și suveranitate este ruptă?
Nu sunt cumva Ucraina și Palestina într-o situație similară? Ambele sunt supuse unui proces de revizuire teritorială contrar ordinii internaționale, care vizează același lucru: teritoriul. Or, pentru situații similare trebuie să se aplice aceeași judecată. Fie denunțăm orice proces de revizuire, fie nu, orice terță poziție este exclusă. Este o contradicție flagrantă a accepta, fie și tacit, dezmembrarea teritoriului ucrainean, dar a respinge acaparările teritoriale din zonele locuite de palestinieni.
Ab fine
UE nu poate exista, înainte de orice, în absența legislației sale. Or, dreptul are ca reper, devenit un bun al civilizației, faptul că tratatele, înțelegerile sau pactele agreate și semnate, ratificate etc. nu sunt supuse revizuirii decât în situații bilaterale sau multilaterale reglementate într-un fel sau altul prin ordinea internațională. În absența acestora, putem cădea în abisuri ale barbariei neimaginabile în prezent. Interpretările subiective ale politicienilor, ideologilor, experților etc. sunt doar forme ale libertății de exprimare, în niciun caz temeiuri pentru consecințe juridice de tipul încălcării înțelegerilor pentru a porni un război sau orice fel de agresiune la adresa unui stat. Niciun stat nu este îndreptățit să-și facă dreptate singur pe calea armelor, indiferent de argumentele justificatoare aduse de conducători, indiferent de „adevărul istoric“ pe care aceștia îl invocă.
Lecția mi se pare simplă: ne putem aștepta la un război atunci când sunt propuse revizuiri teritoriale. Deși imperfectă, Uniunea Europeană reprezintă un model de cooperare care a prevenit conflictele între statele membre. Departe de a considera cele de mai sus o laudatio gratuită la adresa ei, merită totuși să avem o imagine clară asupra fundamentelor, indiferent unde ne plasăm în spectrul ideologic, și a poziției de la care poate începe critica sau (re)construcția viitoare a Uniunii. Pare însă cert că, pentru a face față provocărilor viitoare, UE trebuie să-și consolideze rolul pe scena internațională, respectând în același timp principiile dreptului internațional. Doar astfel putem evita revenirea la logica conflictelor care au marcat secolul XX. Și tot pe aceleași linii putem elabora premisele unei Europe solidare.
