Răzvan Omotă (n. 1995) este actor, performer, dramaturg & poet. Refuză delimitările rigide dintre genuri și preferă să transforme textul într‑o experiență vie, aflată la granița dintre lectură, spectacol și confesiune. Cu o licență în actorie și un masterat în scriere dramatică, și‑a construit un parcurs artistic la intersecția dintre teatru, poezie și performance. Câștigător al premiului pentru Cel Mai Bun Actor la Gala Tânărului Actor HOP 2023, activează atât în teatrul instituțional, cât și în cel independent. A debutat cu volumul de poezie the party is over (OMG, 2025), iar activitatea lui include numeroase proiecte de spoken word și performance poetic, fiind o prezență constantă în cadrul festivalurilor și evenimentelor dedicate literaturii contemporane.
Ca actor și dramaturg, ai experimentat teatrul din ambele direcții. Se scrie diferit un text atunci când știi cum prinde viață un rol pe scenă?
Cred că pe mine m‑a ajutat extraordinar de mult masterul de scriere dramatică, unde am fost coleg cu încă două actrițe și un actor, în compania unor profesori supertari, Mihaela Michailov, David Schwartz, Andreea Vălean, Vera Ion și Maria Manolescu, care – am mai spus‑o, dar nu cred că într‑un interviu – sunt unii dintre cei mai faini profi din UNATC. Ne‑au oferit lecții nu doar de scriere, ci și lecții de regie și, de ce nu, de actorie. Un singur minus a fost în toată facultatea, din cauza Pandemiei: cursurile din primul an s‑au ținut online și nu puteam să‑mi văd colegii decât pe un ecran. A fost un plus să fac acest master, un mega‑plus pentru mine ca actor să pot învăța să construiesc universul unei piese, nu doar universul personajului / personajelor pe care le joc. Iar dacă vreun actor sau actriță citește asta și ar avea gândul să dea la un master de dramaturgie, s‑o facă fără ezitare.
Ai spus despre tine că nu știi niciodată dacă ești mai degrabă actor, poet sau performer. Există o identitate artistică în care te simți cu adevărat acasă sau tocmai această fuziune te definește?
Am mai zis că în primă fază aș vrea să mă definească faptul că sunt om, un om creativ care își împărtășește creativitatea cu alți oameni. Mai degrabă nu îmi plac aceste etichete – mai nou, oricine se definește foarte ușor cu chestii de genul ăsta: actor, performer, poet… Nu știu, o să las timpul și pe alții să‑mi pună una dintre etichetele astea. Eu doar vreau să mă bucur și să‑mi fac treaba cât mai bine și cât mai folositor pentru cine e dispus să asculte, să privească, să trăiască lângă mine și prin arta mea.
După premiul HOP, s‑a schimbat ceva în felul în care privești profesia de actor? A venit, odată cu recunoașterea, și o presiune nouă?
După HOP au început să se miște lucrurile mai bine, a fost poate o primă validare din partea breslei, dar pe care am simțit‑o și ca pe o responsabilitate, nu ca pe o presiune… M‑am bucurat cât m‑am bucurat, dar apoi am început să muncesc, să dau din coate și să‑mi respect promisiunea față de mine, că aș vrea să mă întrețin numai din meseria asta sau din chestii conexe cu meseria. Sunt foarte recunoscător că, după trei ani de la acest premiu – sunt în echipa UNITER și lucrez pentru Gala HOP –, am ocazia să mă întâlnesc cu colegi care acum sunt concurenți, care îmi aduc aminte de trăirile mele, de experiența mea de concurent. Mă bucur de toate aceste lucruri, dar sunt și emoționat pentru că atunci când mă bag într‑un proiect sunt acolo all in.
Volumul tău de debut, the party is over, pare să transforme fragilitatea într‑un spațiu de dialog, nu într‑o simplă confesiune. Cât din vulnerabilitatea ta este experiență și cât e construcție literară?
Mă bucură această întrebare! Cartea mea e mai curând un experiment. E la limita dintre scriere performativă și poezie. Îmi place să îmbin zona teatrală cu zona poeziei, îmi place să scriu despre experiența mea, dar și a celor din jurul meu – sau pur și simplu să o ficționalizez. Nu m‑am gândit niciodată în procente, dar ce pot spune e că Ligia Keșișian m‑a ajutat să bibilesc acest volum și să îi dăm un ritm și o fațadă cu care cititorii și cititoarele să se joace, să se distreze, să se emoționeze și să plângă – să ia cartea ca pe un partener de discuție ori de câte ori e nevoie.
În ultimii ani, mulți poeți au migrat spre scenă. Crezi că performance‑ul schimbă statutul poeziei sau doar îi oferă un alt public?
Aici e o chestie pe care o discut de câte ori e nevoie. Performance‑ul nu e doar o lectură. Lectura e lectură, apoi vine lectura performativă, în care adăugăm elemente de performance – daaaar apoi discutăm despre performance… Care e un pic mai mult! Adică performance‑ul este deja o artă care prin vest e în curs de teoretizare, ba chiar aș putea spune că deja e teoretizată și discutată în detaliu, s‑a trecut de etapa Marina Abramović – ca să fac și o glumă, să nu pară că m‑am luat prea în serios. La noi, trebuie să mai treacă încă 5 ani și ajungem să înțelegem că nu orice urcare pe scenă e performativă – nu vreau să fiu rău, departe de mine. Pe scurt, da, performance‑ul schimbă statutul poeziei și îi oferă un public mai vast, dar nu numai performance‑ul, ci realitatea, realitatea fiecăruia schimbă poezia.
Poezia ta păstrează un ritm foarte apropiat de oralitate. Crezi că poezia contemporană începe să fie citită mai degrabă cu urechea decât cu ochiul?
Aaaaah! Am mai fost la un moment dat întrebat într‑un alt interviu cu ce cred că se citește poezia și am impresia că am spus: fiecare citește poezia cu ce are el acolo, în suflet, deci dacă deținătorul sufletului are o ureche acolo, da, cu urechea, dacă are fluturi sau o pană sau o armură sau o steluță care pâlpâie mai greu în ultima vreme pentru că viața nu‑i prea dă căldură – o citește la rece… Haha, poezie la rece.
Apropo, proiectul Poezie la rece propune un cadru neobișnuit pentru întâlnirea cu poezia. Cum ai ajuns la ideea că mediul în care este citit un poem poate modifica radical felul în care e receptat?
În acest proiect, mi‑am dorit să duc poezia la granița cu teatrul, mi‑am dorit ca textele mele să fie în primă fază performate de mine și apoi de alți actori și actrițe, dar în acest show eu invit de fiecare dată, la fiecare reprezentație, câte o actriță care să îmi fie parteneră de scenă – pe care, fie vorba între noi, o cam chinui, pentru că ele nu află textele pe care le performează decât cu 24 de ore înainte. Până acum, au fost următoarele actrițe și o performeră (dramaturgă): Cristina Ragos, Ioana Dajbog, Mara Bugarin, Cristina Bordeanu, Oana Rotaru, Iulia Alexandra Neacșu, Eva Frățilă, Delu Lucaci, Katia Pascariu și Cora Butnaru. Ce pot spune după aceste reprezentații e că, de fapt, au fost 10 performance‑uri, niciunul la fel, fiind acolo cu zece artiste diferite, zece femei puternice diferite, cu creativitate diferită, cu proces de lucru diferit. A fost o bucurie să fac asta, a fost o bucurie și pentru că, întâlnindu‑mă cu ele, mi‑am dat seama de anumite substraturi ale textelor mele – la care poate nici nu m‑am gândit. Cât despre loc, clar e diferit, nu poți spune poezie într‑o biserică, în plină vară, la peste 30 de grade, așa cum spui, de exemplu, într‑o galerie de artă minusculă, la minus 12 grade. Asta e o altă parte importantă în arta performativă – adaptabilitatea.
Performance‑ul presupune o prezență imposibil de repetat identic. Îți place această dinamică sau ai prefera ca lucrările tale să rămână în primul rând în pagină?
Îmi place rigoarea de la teatru, îmi place libertatea (libertatea controlată) a performance‑ului, îmi place când citesc ce am scris eu, ce au scris alții, îmi place să memorez textele altora, ale mele mai puțin.
Simți că publicul vine la performance pentru poezie sau pentru experiență?
Pentru experiență, clar!
Dacă ai renunța la unul dintre cele trei medii – teatru, poezie sau performance –, care ar fi cel mai greu de abandonat și de ce?
Nu aș elimina nicio parte, îmi vine să plâng numai citind întrebarea, numai gândindu‑mă ipotetic la a elimina o parte din mine. Asta e viața mea, cu riscul de a părea patetic și a mă repeta, nu am altceva – nu am iubirea vieții mele, nu am copil, nu am un câine, nu am mulți prieteni… Am teatru, poezie și performance.
Într‑o epocă dominată de conținut rapid și algoritmi, mai poate teatrul să producă acel tip de atenție profundă pe care îl cere?
Depinde de teatru…
Lucrezi acum la un proiect care te obligă să ieși din zona de confort?
O să fiu ca bunică‑mea și o să zic: Doaaaaamneeeee aaajuuuută, bine că am ce să muncesc! Da, lucrez la niște spectacole / performance‑uri noi care vor avea premiera în toamnă, ambele la București, unul la Teatrul de Comedie, iar celălalt… revin cu detalii când o să pot da detalii. Cu cel de la Teatrul de Comedie, care e în parteneriat cu VAR Cultural, știu că vom merge la Iași și la Târgu Mureș – poate e cineva interesat. Și, atât mai zic, urmează mai multe performance‑uri pe texte proprii prin țară… deci și la Cluuuuj.
