măsliniu-bronzat
te schițez în cești de cafea
în colțuri de pagini
și-n frunze de mesteacăn
prin cuvinte și simboluri
pe care nu credeam
că le-aș mai putea stoarce
din nou
și din nou
și din nou
să le prefac în zeama ideii tale.
pe cât îmi alină gâtul
pe-atât mă înțeapă și mă-neacă
să nu te mai știu al meu
și rămân cu ceașca mea
de măsliniu-bronzat
ca tenul tău
de alintul meu
etern pătat.
ofilire
sub a soarelui blajină rază
se desface-un plai de flori
printre care-n al meu suflet
răzbate un car de fiori.
ființa ta m-ocupă toată
prin vene-mi al tău spirit curge
și-nțeleg că doar cu tine
din viață m-aș putea scurge.
miazăzi iar noi culcați
sub etern antihalou
în pădure stăm păstrați:
Hyacinth și Apollo
statici și-ngăduitori
frunzele ne-acoperă
fiind părtași și privitori
la a morții operă.
castele de marmură
am rămas sub codrul vast
împreună în amurg
stându-ne cranii-n contrast
cu priviri întortocheate
goale ca stafiile
ce dansează confundate
valsul zilelor de mâine.
de acum stele vom fi
mâna lui Hyperion
ne va ghida-nspre infinit
trăi-vom ani un milion.
de acum noaptea vom fi
ne-om uni cu raza lunii
înveliți suntem eterni
sub covorul verde-al lumii.
tot ce e intens e roșu
când mă gândesc la noi văd roșu.
îl văd în ceaiul de fructe de pădure
în reflexia felinarelor târzii
în căpșuni și-n coacăze și-n zmeure și rodii –
tot ce e intens e roșu.
în lumina LED-urilor
sub care îți găseam coapsele și părul
în culoarea boxerilor și șosetelor
azvârlite pe covor
în nopțile cu lună roșie în care vorbeam
până aveam ochii roșii ca luna –
tot ce e intens e roșu.
în geaca în care înghețam pe banca roșie
ca să ne fim aproape în taină
departe de casă
dar acasă.
în obrajii înflăcărați de frig
şi-n degetele degerate de emoție
în sângele din palmele pe care-mi venea să ți le trag
că nu mai ajung diseară acasă
că mă vrea mama acasă
și tu voiai doar să mă ajuți
căci mă iubeai atât de roșu
și eu voiam doar să taci și să pleci
căci te iubeam atât de roșu –
tot ce e intens e roșu.
erotic naiv, furie, frustrare
tot ce-a fost intens la noi e roșu.
„iubire”-i un cuvânt puternic
iar eu în fața lui am fost atât de slab.
eşti cuțitul cu care-mi amestec camerele inimii
de atâția ani roșii încoace
dar asta nu e iubire.
doar mă împung şi mă tachinez maniacal
ştiind că nu vei veni niciodată să-l înfigi chiar tu.
mă macin și mă scurg tulbure într-un abis liric
iar din fântâna amintirilor mele
debordează cerneala asta roșie și caldă
în care îmi scriu eu dorul
și tot nu mă seacă
și tot nu mă seacă –
și nu mă va seca, căci nu ăsta mi-e scopul.
mi-am aruncat inima în Cișmigiu
mi-am aruncat inima în Cișmigiu
și s-au ofilit până și brazii cei mai verzi.
credeam că dintr-un suflet trădat
nu are ce ieși decât trădare
până mi-ai ieșit tu în cale
și mi-ai arătat că mai există și iertare.
m-am găsit căzând
amortiț de fumul de Virginia Gold
ce-ți patina printre buze
când cântai versuri de Taylor Swift
amortizat doar de o cafea cu 4 shoturi
care încă mă ține treaz
nu cumva să uit unde am ajuns.
cafeaua de aseară sloi
scrumiera dă pe-afară –
mi-am aruncat inima în Cișmigiu
și am regăsit-o
în dimineața când m-am trezit
lângă tine.
